Pe vremuri (Doamne, că frumoase și curate mai erau vremurile-acelea!), în sătucul în care-am văzut eu lumina zilei viețuia o fetiță. Era frumușică (spunea lumea), și neastîmpărată foc. O trimeteau ai ei cu vaca la păscut și, copilă fiind, se juca cu ceilalți copii – iar vaca pleca de-a-mboulea pe unde apuca, de cele mai multe ori prin cucuruz, de cele mai multe ori prin cucuruzul bunicului meu. Om cu scaun la cap și-ndesat pe dinlăuntru cu simțul proprietății și-al dreptății, bunicul meu o altoia pe fetița aceea cu coderișca biciului și-i striga că să lase joaca și să aibe grijă de vacă, fiindcă uite ce pagubă-i face prin știuleții în devenire!
Azi așa…, mîine-așa…, fetița aceea s-a făcut mare și s-a dus la școli înalte – de s-a făcut domnișoară frumoasă și
s-a-ntors în sat dăscăliță la școală și
m-a-nvățat pe mine buchiile.
Școlit nevoie mare, că făcuse două clase primare și știa pe dinafară scrisul, cititul și socotitul, bunicul meu se-ntîlnea adesea pe uliță cu dăscălița de azi care fusese fetița de ieri pe care o corecta cu coderișca – și de fiecare dată bunicul lua o distanță respectuoasă de trei metri, își trăgea pălăria de pe plete-i albe și-o mototolea la piept, își pleca sfios capul spre pămînt și glăsuia gîtuit de emoție: săru’ mîna, domnișoară învățătoare!
Niciodată bunicului meu nu i-a fost rușine să-și facă pălăria mototol în fața dascălului. Avea el dispute grele cu popa, cu primarul, cu jandarmul, cu pădurarul, dar niciodată, absolut niciodată, nu și-a săltat privirea din pămînt în fața dascălului. Bunicul nu știa ce-i hula, dar ştia din plin şi ţărăneşte ce-i acela respect.
Au trecut anii, nu mulți, și-au venit alte vremuri. Bunicul mă dăscălea că să pun mîna pe carte, că să nu rămîn nici muce, nici ghiogar, și m-am dus și eu pe la școli (mai ales biblioteci), și-am nimerit pe mîinile altor das­căli… Cu imaginea bunicului mus­tăcind ştrangulat de emoție săru’ mîna, domnișoară învățătoare, mi-am supus și eu sufletul și mintea acestei trude imposibil de frumoase care se cheamă dragoste pentru dascăl, așa că mi-am iubit dascălii cu o forță uriaşă, niciodată obositoare, dar încontinuu dătătoare de fiori indescriptibili.
Le datorez statura mea lăuntrică de azi dascălilor mei dintru începuturi: mama și tata, bunicul și bunica, veciniii și sătenii din satul acela mititel de-ncăpea ușor în palma lui Dumnezeu, și îngerii care mi-au asistat de la catedre devenirea ca om – asistare care pe mine m-a fericit iar lor cred că le-a scos peri albi – de blăstămat ce eram, că l-aș face de rușine pe Ionică Torcălău de mi-aș scrie memoriile copilăriei.
A fost de curînd Ziua Învățătorului – și mi-am adus aminte dintr-o dată că nu i-am uitat nici o secundă pe dascălii mei dragi, pe cei care-n memoria mea afectivă au rămas să-mi vegheze pe nevăzute mersul drept pe strîmbele cărări ale vieții.  Tuturor acestora, începînd cu fenomenala dăscăliță Aneta Huzum, continuînd cu Ana Hulpoi, cu Maria Răducan Ciucă (mi-i dor ucigător de dumneavoastră, preafrumoasă şi
preabună doamnă dirigintă!), eterica Maria Vasîlcan (trebuia să le predea geografie îngerilor din rai, nu nouă, nişte drăcuşori tereştri!), sau inginera Elena Petrescu (o visam icoană ca să dormim cu chipul ei sub pernă), și
uriașilor mei dascăli Ion Harnagea (blîndul om şi colosalul dascăl Ion Harnagea!), Vasile Pavel (ar fi trebuit clonat în milioane de exemplare, ba-n miliarde!), Dorin Arghir (ce franţuz, dom’le, ce franţuz!), Mihai Tudose (geniu pur cu mintea brici şi mîinile de aur!), Nicolae Balotescu (pilot de vînătoare, erou de război, un monument de umanitate și de umanism), Constantin Drăgănescu (inventator de calibru care plîngea că nu poate mînca destulă mămăligă, cea făcută la București nefiind originală) – și vă cer iertare celor pe care v-am omis; jur că nu v-am uitat!, le mulțumesc din străfunduri și-mi plec fruntea cu smerenie înaintea lor – a amintirilor impo­- sibil de șters pe care mi le-au dăltuit cu migală și cu osîrdie-n memoria granitică a sufletului meu avid de-nvăţăturile lor.
Pentru dascălii mei care m-au mode­lat din răsputeri să fiu om și să fiu român, pentru toți dascălii adevărați ai țării și ai lumii, mai strivesc azi o lacrămă-ntre buze și-mi anin în iriși un zîmbet și mai cald decît o-mbrățișare incendiară.

Recomandările redacției