Dincolo de rosturile-i nobile pentru care-a fost născocită, Piaţa Mare a cetăţii, adică Agora cea atît de mult preţuită cîndva şi-atît de dispreţuită azi, are poveştile sale care spun fiecăruia cîte ceva, din păcate fiecăruia alt ceva.
Pe cînd Agora însemna ceva, adică pe vremea marilor bărbaţi de spirit şi de stat ai Greciei, Diogene sinopeanul (zis cinicul aşa cum el însuşi şi-a zis), umbla-ntr-o zi prin Piaţa Mare cu lumînarea-n mînă. „Da’ ce caţi prin piaţă cu feştila aprinsă-n mîini ziua-n amiaza mare, Diogene?, l-a-ntrebat un curios oarecare. „Caut un om!”, i-a răspuns cel care-a avut cutezanţa de-a nu se speria nici măcar de Alexandru Machedon.
Au trecut de-atunci vreo 2.400 de ani, şi nu se ştie încă dacă Diogene l-a găsit pe ăla sau nu; cred că nu, fiindcă dacă-l găsea, nu se mai muta-n butoi şi-apoi pe grămada de bălegar pe care l-a aflat amintitul Alexandru.
Între timp, mintea iscoditoare a omului a inventat multe, multe dintre ele netrebuindu-i cinicului de-ar fi trăit pînă-n vremile astea de glorie; printre invenţiile-acestea, şi proiectoarele de lumină electrică.
Încerc un exerciţiu de imaginaţie: Diogene sinopeanul (zis cinicul aşa cum…), umblînd ziua-n amiaza mare prin Piaţa Mare cu proiectoru-n braţe şi cu generatorul de curent tîrîş în urmă-i, cătînd un om.
Reacţiile de azi dintr-o Agoră imposibil românească? Ar fi diferite, cum toţi sîntem diferiţi. „I-a luat Dumnezeu minţile!”, ar spune unii. „Ăsta-i diliu rău de tot!”, ar spune alţii. „Doamne, s-a mutat azilu’ de nebuni în Piaţa Mare!”, s-ar auzi nişte glasuri. „Ce cul e tipu’!”, ar chicoti gaşca de puşti şi de puşte cu celularele sudate indestructibil de urechi. „Mamă, mamă, ce le face ălora!”, ar exulta o jumătate politică. „Un fleac: i-a ciuruit!”, ar jubila cealaltă jumătate politică.
Ei, şi? Ce mare scofală-i să te preumbli ca bezmeticu’ prin Agora cu torţa arzîndă şi să spui o vorbă de duh de tăria unui par izbit zdravăn în ţeastă? „Qui prodest?” N-ar fi fost mai bine dacă se-nscria-ntr-unul din partidele politice care-nnodau şi desnodau treburile cetăţii cum le cădea mai bine la interese? Păi ar fi fost, dar n-a fost – fiindcă Diogene avea ceva, un fel de organ de care specia om s-a dispensat între timp şi cu mare bucurie: şira spinării.
Se spune (şi tare-mi vine-a crede!), că lumea a fost şi încă este condusă de nebuni. Dacă aserţiunea-i adevărată fie şi parţial, şi dacă-i adevărată şi povestea lui Diogene cătînd cu lumînarea un om ziua-n amiaza mare prin Piaţa Mare, înseamnă că celălalt Diogene, Laertios, nu spune tot adevărul cînd narează întîmplarea cu Diogene cinicul şi că răspunsul complet al sinopeanului a fost „Caut un om întreg la minţi”.
Abia acum, cu acest răspuns complet, s-ar explica şi încrîncenarea cu care filosoful nu se dădea bătut de-o realitate cumplită (respectiv de inexistenţa a ceea ce căuta), şi amărăciunea de venin din răspuns.
Provocare: să ieşim în Piaţa Mare cu brichete, cu lumînări, cu felinare şi cu torţe-aprinse, cu Soarele coborît pe Pămînt şi-nfipt în vîrful unei prăjini, şi să căutăm un om. Cine crede că-l vom găsi? Şi cine-ar fi acela pe care l-am găsi – ca să-i ridicăm statui la răspîntii şi să-l nemurim în ode fără seamăn de frumoase?

Recomandările redacției