În mediul numit și denumit internet, un mediu în egală măsură friabil și incasabil, stabil ca o imanență și volatil ca o benzină, mai transparent decît sticla și mai opac decît roca, circulă o imensitate de spuneri originale dar ale căror origini nu-s tocmai clare, ba chiar sînt de-o obscuritate perfectă. Bunăoară i se pune-n cîrcă lui Einstein, pe cînd ar fi fost student, un dialog inept cu un profesor universitar, dialog despre existența ori inexistenţa lui Dumnezeu, dialog în care tînărul Einstein îl dovedește pe eminentul profesor. Dialogul este de un idiotism perfect la nivelul argumentației și este exclus la modul absolut ca genialul evreu născut neamț să fi debitat asemenea enormități. Lumea citește însă, iar de gîndit lasă pe altădată (spre niciodată).
De curînd am primit un e-mail cu un text impresionant, pe care-l mai citisem de enșpe ori, pînă la saturație. Se vorbește-n textul acela de un român, conferențiar sau lector sau asemănător, dar în prăștii de deștept, și care l-a lăsat mască pe un american deștept cu care conversa. Uluit, americanul îl întreabă pe român cum naiba se face că e-atît de sărac deși-i atît de inteligent. În textul recent răspunsul lipsește, dar morala, deși străvezie, e sugerată vag prin absență.  În alte texte românul e academician și-i explică yankeului că el nu-i deloc inteligent, ci inteligent e pruncul de grădiniță care jonglează cu smartfonul de parcă chiar el l-ar fi inventat, pe cînd el se uită la unealta tehnologică precum fiul vacii la portița nouă. Concluzia e una singură: în România nu se prețuiesc oamenii culți, ci inteligenții.
Și textul de mai sus strălucește prin aceleași calități prin care strălucesc toate istoriile imaginare imposibil de dovedit și de probat: nu se dau nume, se înșiruie titluri diferite, nu se enunță o sursă de proveniență verificabilă…
În cazul strict al românului care-l cocoșează pe american cu vasta-i cultură nici n-ar fi multe de spus, fiindcă a-l face praf pe-un american în chestiuni de cultură generală e mai simplu decît o joacă de copil, americanii fiind faimoși pentru imensa-le incultură. „Bulă, ce este o persoană care vorbește multe limbi? Poliglot, tovarășă profesoară! Dar cineva care vorbește trei limbi? Trilingv, tovarășa…! Dar cine vorbește două? Bilingv! Și cel care vorbește doar una? American!”.
Revenind la cultul român (cultura generală fiindu-ne glorie națională, nu alta!), și la oftica lui că nu i se prețuiește cultura, problema nici măcar nu-i problemă, deși-i veche, și nici măcar nu-i autohtonă, ci-i planetar valabilă: tot omul care-a răsfoit un abecedar și două almanahuri (ah, almanahele…!), e cult de-i pu­te-n urmă a cultură și vrea de la stat salariu baban pentru asta. Departe de el (de ei), gîndul că lecturile multe și studiul intens au însemnătate, deci valoare, numai și exclusiv dacă din acest efort se naște și ceva care se numește produs, material sau imaterial, numai să fie util pentru societate.
Ciobanul român care-a glăsuit prima oară Miorița nu era cult, că nu-i citise pe Noica, Cioran, Tolstoievski (!?!), ori Seneca (ți-aduci
aminte domnișoară Ralucă Medeleanu de Seneca?), nici n-ascultase Mozart, Beethoven ori Alin Văcean (sper să nu fiu pus la zid pentru hulă deși hulă-i), și nici n-a cerut vreodată drepturi intelectuale ori de autor.  Nici țăranul dătător cu sapa, incult prin simplul fapt că n-a citit nimic fiindcă nici timp de citit n-a avut, nici să citească nu știa, n-a cerut drepturi de-astea deși a izvodit din mintea-i și din sufletu-i Gruia lui Novac sau Toma Alimoș.
O fi bună și plăcută cultura, nu zic nu taman eu, însă cine ține neapărat să trăiască din cultură atunci să mănînce cultură la trei mese pe zi, cîte două feluri plus desert.
Prea ni s-a suit cîtorva, destul de mulți, ba chiar prea mulți, cultura la cap și prea ne-am obrăznicit să disprețuim munca de jos, aia a țăranului și-a muncitorului. Ce-ar fi dacă s-ar apuca toți oamenii de citit pe rupte și nimeni n-ar mai face nimic altceva și toți ar cere lefuri proporționale cu numărul opurilor citite?
Înainte de-a fi orice altceva, cultura trebuie să redevină  o șansă: șansa reîntoarcerii la rădăcini, la izvoare, adică acasă.

  • Medeleanu Raluca spune:

    Cum aș putea uita pățania cu Seneca, domnule Puiu? A fost prea faină! Porumbelul domnului… va rămâne în amintirile noastre! Dar din păcate de snobi nu ne vom scăpa niciodată…

Comentariile sunt închise.

Recomandările redacției