Ieri, în redacție, butonând pe calculator, la fiecare două minute am reușit să ucid minimum trei țânțari. Doi dintre ei nu apucaseră să se alimenteze, dar al treilea era plin de sânge. Sângele meu ! M-a apucat revolta: în ce partid au ajuns acești mici politicieni de au ajuns să sugă sângele poporului? Am dedus: normal, în partidul care respectă drepturile țânțarilor și refuză să facă dezinsecție, pentru că, absolut european și mondial, trebuie să respectăm drepturile oricui. Agasat de atacurile insectelor cu trompetă, mi-am amintit de o poezie pe care am scris-o prin 1983, când locuiam într-un bloc din zona Voinicilor. Era de groază, pentru că subsolul blocului era veșnic inundat, în toate apartamentele tavanul și pereții erau tapetați cu țânțari. Am dat cu tot felul de insecticide, dar tot nu făceam față asaltului. Am scris un fel de poezie, pe care o redau, aproximativ: „Sărman instalator, ce demon te-a ursit să stai în Moicalaca, zonă de hotar, pe unde circulă doar un tramvai ? Un bâzâit începe să-nfioare umila ta singuratate: e un țânțar, ce vrea să se strecătoare prin broasca ușii necapitonate. Scoți din sertar un spray luat din piață, dar pe sub mână, de la niște ruși, cam comuniști, dar pricepuți, în viață, cum să deschidă niște uși. Și dau cu spray-ul până se golește, de –ași mai avea, ași folosi cu tona, dar replica din întuneric mă-mpietrește: „Amice, ăsta-i BAC, eu vreau Rexona ”
Dar, ca să fim corecți, nu poezia mea era subiectul, ci metoda de stârpire a țânțarilor, prin noi înșine, știe toată lumea că aceasta este deviza liberalilor. Pe scurt: Ne infectăm cu SARCOV și ne lăsăm mușcați de țânțari, poate că așa vor muri !
