Cumsecădenia Cerului

Pe Florin Didilescu l-am cunoscut dămult, dămult, dinainte de 1990.  Cu alte vorbe, el este prietenul meu „de azi şi de demult“ (Mulţumesc, coane Delavrancea!).

Pe acele vremuri se făcea politica foarte discutabilă a implicării maselor la acte. Adică la actul sportului şi l-au numit sportul de masă şi la actul cultural şi l-au numit cultura de masă. Mă opresc, deşi mai sunt tot felul de acte de masă…

Sportul de masă impus de politica cea comunistă presupunea scormonirea prin toate văgăunile patriei – de la mărginaşele cartiere ale oraşelor, până la mărginaşele cătune de pe buzele văgăunelor şi pustietăţilor munţilor – pentru a găsi talente sportive de cele mai diverse. Şi apoi promovarea lor! Această impunere comunistă, cu tente evident dictatoriale, a scos pe piaţa naţională şi internaţională a sportului valori incontestabile, impunere care a adus zeci, sute, mii de premii şi medalii sportive. Imnul României a devenit atât de cunoscut pe la festivităţile de premiere încât a devenit şlagăr internaţional.

Acum sportul de masă a fost ras de pe faţa pământului românesc (erau prea evidente reminiscenţele comuniste), iar Imnul României nu mai este cunoscut nici de români…

La fel a fost şi cu cultura de masă. Casele de cultură, căminele culturale, şcolile, cluburile din fabrici şi uzine căutau valori, talente, pe care le valorificau în concursuri locale şi naţionale. Normal, au fost şi câteva tone de non-valori, de non-artă şi de cultură blegoasă. Au fost! Dar au fost descoperite şi valori autentice, de la cultura populară, până la cea titrată. Dincolo de cenzură, de orientarea comunistă a textelor, de lucrurile de mântuială, doar ca să fie bifată încă o acţiune culturală, s-a făcut şi o cultură veritabilă, trainică, de valoare. În plus de asta, actul cultural în sine ocupa timpul tinerilor, rărind astfel rândurile celor tentaţi s-o ia razna…

Aşa l-am cunoscut pe profesorul Florin Didilescu. Fiul a doi actori foarte cunoscuţi (George Didilescu şi Olimpia Didilescu), Florin Didilescu a ales să se facă profesor de franceză, deşi a crescut pe scândura scenei. Totuşi, sângele apă nu se face! S-a remarcat, în acei ani prin promovarea unor piese de teatru într-un act, jucate în limba română de elevii pe care-i învăţa să vorbească franceza. Piesele montate de el participau la concursuri pe care le câştiga invariabil, ajungând mai mereu la finalele naţionale. A căpătat notorietate, a devenit cunoscut ca fiind foarte bun în acest domeniu.

A continuat să predea în şcoală franceza şi să monteze pe scenă piese într-un act cu actori elevi, până la Revoluţie.

Perioada imediat următoare Revoluţiei din Decembrie 1989 a fost una tulbure, sub toate aspectele. Toată lumea ieşea în stradă, vocifera, cerea drepturi, poziţia normală a cetăţeanului  de rând fiind aceea cu pumnul ridicat spre Cer.

Dar Cerul avea Cumsecădenia Lui, nu iubea pumnul ridicat spre El. Cerul Divin lumina minţile deschise spre dialog, spre construcţie, spre frumos. Şi Cerul l-a luminat şi pe Florin Didilescu, unul dintre cei ce dorea să construiască ceva trainic. Şi i-a dat profesorului de franceză, regizorul de piese într-un act, harul naşterii frumosului trainic.

Şi a avut aşa, ca o revelaţie… În octombrie 1991, acum  25 de ani, a combinat draga lui limbă franceză cu draga lui scândură de scenă şi a înfiinţat AMIFRAN. Adică teatru de amatori pentru tinerii vorbitori de franceză. De această dată  piesele jucându-se în limba franceză.

De atunci, AMIFRAN a devenit cunoscut, apreciat, şi respectat în ţară şi în lume. Iar acest lucru se datorează în exclusivitate lui Florin Didilescu, personajul meu din acest Laudatio, care a beneficiat acum 25 de ani de Cumsecădenia Cerului.