Curgere spre izvoare

0
299

Şedeam mai deunăzi cam blegos şi meditam cu voioşie la ce-a fost cîndva şi la ce-i acum, la cum era pe cînd nu eram şi la cum e-acum cînd sînt, dar sînt de pomană, iar singurul fir călăuzitor îmi era amintirea, fie cea rezultată din ce-am trăit, fie cea descîlcită din poveştile bătrînilor pe care, copil fiind şi fără ruşine, îi tot sîcîiam să-mi spună cum era cînd erau ei copii. Aşa, ţinîndu-mi tîmpla-n braţele palmei stîngi, mi-am adus aminte de ce-mi spunea bunicul meu şi fratele lui, şi celălalt frate-al lui, şi alţi moşnegi de-ai satului, ba chiar şi tata (înţelepţi oameni, fără şcoli înalte ori doctorate şi mai înalte, dar care-au dus în spinările lor o ţară şi ne-au lăsat moştenire un neam…): că întotdeauna a fost bine pentru cei ajunşi la putere şi pentru cei culcuşiţi pe la uşile puterii, că-ntotdeauna marii hoţi urcau şi încă urcă pînă-n moţul din vîrful moţului societăţii, şi că-ntotdeauna truditorul de jos, muncitorul cu sapa (Topîrceanu a fost un geniu, domnule!), a fost calicul calicilor, şaua de bătut ca să priceapă iapa, carnea de tun numai bună de trimis pe front cînd patria era în pericol (a cui patrie?).
Aud adeseori (de prea multe ori), vorbeţi cu morgă şi clămpănitori de profesie debitînd cu nonşalanţă cascade interminabile de epitete sforăitoare despre viaţa incredibil de frumoasă a ţăranului român şi-a muncitorului român dintre cele două masacre planetare şi dinainte de primul dintre ele, de parcă noi am fi proştii proştilor şi n-am avea habar de infernul real în care-au trăit şi murit cei mulţi (şi goi), dinaintea noastră. Au a fost sîngeroasa răscoală din 1888, înecată-n sînge de conservatori (de junimiştii atît de dragi nouă), o distracţie a ţăranilor români din vechiul regat? A fost urgia din 1907 doar o horă a unirii în moarte a miilor de moşi Ion Roată din Cîmpurile Vrancei? Tipografii Bucureştilor cădeau sub gloanţe într-o sîrbă-ncinsă ilegal pe caldarîmurile capitalei pe 13 decembrie 1918? A fost greva minerilor de la Lupeni, din 1929 (domolită cu puştile), un fel de discotecă avant la lettre orchestrată de un Miron Cosma de dinainte de-a se naşte? Ori prin februarie 1933 ceferiştii s-au adunat la Grivi­ţa-n Bucureşti ca să respire gloanţe pîn-or da ortu’ popii?
Adevăru-i că ţara n-a fost niciodată a ţăranilor, a truditorilor ei din zori şă pînă-n noapte, adeseori şi noaptea), ci a celor intelectuali cu luleaua-n dinţi şi cu pungile burduşite bine cu gălbiori şi-alte valute de-astea. Puţini au fost intelectualii cu adevărat patrioţi, care să fi pus mîna pe sabie cînd duşmanul bătea la uşă – şi cinste lor, după cum un lung şir de strămoşi ai mei săvîrşiţi din viaţă apărînd bruma asta de glie cu coasa-n mîini, că au murit prosteşte, pentru binele altora.
Aşadar eu, urmaşul celor petrecuţi din viaţă apărînd eroic ce n-aveau ei şi ce-aveau alţii, văzînd ce-i azi, ce s-a ales de ţară şi de neamul ăsta năpăstuit, spun că voi, cu minţile voastre schimonosite de ură faţă de istoria naţiei, voi, cei îndoiţi pînă la pămînt fie înaintea Apusului, fie înaintea Răsăritului, voi, cu insaţiabila-vă foame de averi şi de mărire, voi m-aţi lăsat fără ţară!
Ce nu-mi puteţi lua voi este însă limba asta-n care scriu şi vorbesc şi gîndesc, şirul de strămoşi de care-mi aduc aminte cu evlavie ceas de ceas, şi Mioriţa – sufletul acesta românesc care-mi pluteşte-n sînge ca un virus intratabil şi dătător de viaţă fără moarte.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.