Scurta povestioară pe care vreau să o relatez este de pe vremea când arta se făcea doar după cifre. Muzica, în acele timpuri, nu se auzea, ci se vedea. Era după numărul celor de pe scenă, de pe stadioane sau defilări. Nu conta ce transmiți, era vital cum se vede. După număr.
Nu era nimeni interesat de pregătirea artistului, de nopțile nedormite pentru că nu îi ieșea bine un pasaj, de ani întregi de sacrificii, de emoții profunde, de munca uriașă depusă încă de mic, de stilul spartan de viață pe care trebuia să îl duci pentru a ajunge să urci pe scândura aia, care avea conotații diferite: pentru tine și pentru cel pregătit sufletește și spiritual să te asculte, să îți înțeleagă emoțiile și ce se ascunde dincolo de ele, era scena. Pentru celălalt, la care te uitai cu jind de pe fereastră când erai mic, în timp ce el bătea mingea sau se juca cu ceilalți copii, iar tu știai că trebuie să reiei pentru a o suta oară un pasaj la pian pentru că nu îți iese, dar care între timp a ajuns să te monitorizeze, să te numere, pentru el este doar o scândură. Iar în mintea lui, acea scândură, atunci când se face un pic mai frig, poate fi scoasă de sub picioarele tale, și azvârlită pe foc. Să îi fie lui cald.
El nu a auzit de sacrificiu. Când a vrut să ia mingea, a luat-o și a tăiat-o afară. El când vrea să fluiere, fluieră.
Povestea este cât se poate de reală și s-a petrecut în urmă cu mulți ani, la Filarmonică. Mi-a povestit-o un bătrân. Se pregătea în Arad o vizită oficială a tovarășului Ceaușescu. Se făceau planuri, se discutau trasee, se puneau la cale meniuri, paza și protecția era vigilentă. Din tot acest vacarm nu putea lipsi programul artistic, care și acesta trebuia stabilit la secundă. La un moment dat s-a dat drumul la repetiții. Diferite formații, de diferite genuri, cu artiști locali. Slavă Cerului, talent era, așa că aveai de unde alege. În programul artistic era înserat și un cvartet (un grup muzical clasic, alcătuit din patru persoane) care trebuia să interpreteze câteva piese clasice. În timp ce repetau, membrii cvartetului au fost zăriți de marele responsabil cu programul artistic, cel care răspundea cu capul în fața lui Ceaușescu dacă lucrurile nu ieșeau cum trebuie. Când i-a văzut, nu ascultat, pe cei patru, a tunat și fulgerat. L-a chemat pe cel din subordinea sa și l-a urecheat: „Ce crezi că faci? Ce e asta? Tu îți bați joc de mine? Cine îs ăștia?“ – „E un cvartet de la Filarmonică, repetă și ei“, a fost răspunsul temător al subordonatului. „Păi, bun. Cvartet, dar de ce sunt numai patru? Unde sunt ceilalți? Ăia de ce nu sunt prezenți? Le arde de joacă cu mine?“, a tunat și mai tare marele șef. „Păi… e cvartet. Atâția trebuie să fie. Nu sunt mai mulți“ – „Bine, bine. Cvartet, cvartet, dar să fie mai mulți!“.
Asta a fost demult. Atunci așa erau vremurile. Acum, situația este cu totul alta la Filarmonica din Arad: „Cvartet, cvartet, dar să fie mai puțini!“…
