Dacă TU nu erai…

0
306

Uneori mă cuprinde o milă fără margini văzând cât de mediocri în gândire pot fi unii oameni, negându-Ţi existenţa sau, mai mult de-atât, căutând un dumnezeu după bunul lor plac, un dumnezeu făcut după sisteme şi principii filosofice, care nu are nimic în comun cu ceea înseamnă Dumnezeul personal, Dumnezeul meu, care, din marea Lui iubire, a acceptat să-şi vadă Fiul crucificat de creaţia ce odinioară îi era după asemănare.
Nu pot să înţeleg de ce nu se opresc o clipă pentru a Te găsi în toate, în „frumosul care schimbă lumea”, cum credea şi Idi­otul lui Feodor Dostoievski, în fiecare om, şi în cele mai mici detalii ale acestei lumi.
Toţi încercăm să găsim un vinovat pentru neîmplinirile noastre, pentru eşecurile şi căderile noastre şi, până la urmă, Tu, Doamne accepţi toate, dar oare nimeni nu se gândeşte ce ar fi fost cu lumea asta dacă Tu nu ai exista, ce ar fi fost cu viaţa mea şi a celor ce citesc aceste gânduri, ce ar fi fost cu universul şi care ar fi sfârşitul după sfârşitul acestei lumi?
Şi acum, sincer, mă gândesc ce-ar fi fost dacă nu ai fi existat? Un haos ce ar conduce lumea după principiul urii şi al dezbinării. Ce ar fi lumea fără Tine? Nimic mai mult decât un gri cenuşiu, unde oamenii nu ar putea trece mai departe de nivelul animalelor. Ce aş fi fost eu dacă Tu nu ai fi existat? Aş fi o umbră ce nu poate să-şi găsească sensul vieţii, o cădere fără margini, o întrebare care nu va găsi niciodată un răspuns. Ce aş fi fost dacă Tu, Doamne, nu ai fi în viaţa mea? Poate un şirag de lacrimi şi suspine, poate un om ce nu merită nimic, un om care vine de nicăieri şi se îndreaptă spre nicăieri, un om prea raţional şi prea rece, ce caută fără să găsească şi se rătăceşte fără să ştie unde. Ce ar fi fost viaţa mea fără Tine, Doamne? Un şir lung de neîmpliniri, şi căutări inutile, o trăire continuă ca cea a orbului ce nu se putea bucura de splendoarea zilei, un mut ce nu poate să-şi exprime iubirile prin cuvânt, un surd ce nu poate auzi freamătul şi adierea vântului, ce nu poate auzi ciripitul păsărelelor şi concertul lor la amurgul zilei.
Ce aş fi fost dacă Tu, Doamne, nu ai   exista? Poate cu siguranţă nimic, nefiinţă ar fi scris pe mine, nimic din nimicul lumii care şi ea, la rândul ei, era nimic şi totuşi, pentru a înţelege, am ajuns să-mi pun atâtea întrebări. Dacă Tu nu ai fi existat, nu aş fi scris aceste gânduri pentru cei ce nu cred că exişti.
Dar pentru că Tu exişti, exist şi eu, Tu pentru mine, Doamne, Te-ai jertfit, pentru mine ai suferit şi ai murit, Tu pentru mine ai venit în această lume care nu mai ştie ce-i iubirea, care trăieşte orbită de setea puterii acestui veac.
Ai venit în lume şi nimeni nu ţi-a spus măcar un bine ai venit, ai venit la ai Tăi, dar nu Te-au mai cunoscut, ai venit ca o lumină în marele întuneric al minţii umane, ai venit ca iubire pentru a sfărâma ura şi răutatea, ai venit ca viaţă pentru a călca în picioare moartea, ai venit pentru fiecare în parte, dar multe inimi sunt zăvorâte, ai venit să aduci pacea între oameni şi nu vor să o primească.
Doar pentru că ai venit Tu în lume, eu am învăţat să trăiesc cu adevărat, am învăţat ce-i fericirea. Când ai venit în viaţa mea, am învăţat că iubirea iartă şi uită totul, am impresia că am câştigat nu doar pământul întreg, ci şi splendoarea cerului, am câştigat ceea ce ani întregi am căutat fără să găsesc şi Te-am găsit, acum, când nu pot să spun că mai căutam răspunsuri. Ştiu că exişti, nu pentru că Te văd, atâta vreme cât trăiesc pe pământ faţa Ta nu o pot vedea, dar simt prezenţa harului Tău la fel cum simt căldura şi lumina soarelui pe care nu-l pot vedea. Ştiu că exişti pentru simplu fapt că trăiesc şi am gustat din toate dulceţile vieţii, dar şi din amărăciunea pelinului. Ştiu că exişti pentru că, la fel ca Lucian Blaga, eu iubesc şi ochi şi buze şi morminte, iubesc tot ce-i frumos şi divin, iubesc până şi clipele când credeam că sunt singur pe lume, iubesc acele momente când ascultam de la fereastra casei căderea lină a ploii în miez de noapte.
Ştiu că exişti, pentru că ai trimis în viaţa mea oameni minunaţi pe care, din neglijenţă, nu am ştiut să-i ţin lângă mine, pierzându-i, însă prin ei Te-am descoperit, prin ei şi prin iubirea lor curată şi sfântă. Ştiu că exişti pentru simplul fapt că lângă Tine simt că exist, simt că viaţa mea are un rost, are un drum şi o bucurie la final, ştiu şi simt că nimeni, dar nimeni nu m-ar putea face să neg existenţa Ta.
Mă întreb, oare câtă vreme mai trebuie să treacă până când toţi vom crede că exişti, şi că în continuare guvernezi lumea aceasta, câtă vreme mai trebuie să treacă până vom vedea o lume ce nu doar trăieşte murind, ci există în veşnicia fericirii Tale, Doamne?
Ce aş fi fost dacă n-ai fi existat? O umbră în marele abis!

Paul Krizner

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.