Despre marea bâlbâială a autorităţilor româneşti în legătură cu localizarea celor căzuţi cu avionul medical peste crestele Apusenilor s-a scris extrem de mult în presa ultimelor săptămâni. Au fost luate în calcul tot felul de ipoteze, unele mai năstruşnice decât altele, dar nimeni n-a vorbit şi despre probabilitatea manifestării unei atitudini dâmboviţene, tipică partidelor aflate într-o coaliţie de guvernare: datul cu siktir. Altfel spus, acea atitudine de sfidare a aliatului din fruntea ministerului cu care ar trebui să conlucrezi pentru salvarea victimelor, astfel încât laurii succesului să-ţi revină în exclusivitate, pentru ca apoi să-i depui, slugarnic, la picioarele şefului de partid. Obiceiul s-a păstrat de pe vremea când turcii făceau şi desfăceau domniile pe malurile Dâmboviţei, iar lăsarea aliatului în poziţie ridicolă era una dintre strategiile parvenirii. Se pare că în această cheie trebuie citit şi refuzul Internelor de a colabora cu Apărarea în găsirea supravieţuitorilor accidentului, sau încercarea tuturor vinovaţilor de a scoate STS-ul drept factor comun. Argumentăm aserţiunea noastră şi prin ceea ce se întâmplă în aceste zile la nivelul guvernului de coaliţie, unde s-a ajuns în situaţia ca să nu mai ştie dreapta liberală ce mai face stânga pesedistă. De exemplu, co-preşedintele USL-ului, Crin Antonescu, habar n-avea că premierul Victor Ponta pusese la cale, dimpreună cu ministrul Chiţoiu, proiectul populist al „electoRatelor”, astfel că toată această tevatură l-a luat pe nepregătite. Pe cale de consecinţă, liberalii vor să-l „remanieze” pe ministrul Finanţelor Daniel Chiţoiu, înlocuindu-l cu actualul ministru al Sănătăţii Eugen Nicolăescu. Mai mult, pe locul vacant de la Interne liberalii vor să-l aducă pe urmaşul grănicerilor bănăţeni, Sorin Frunzăverde, personaj politic cu mult peste calibrul premierului Victor Ponta şi care se ştie „juca” cu bilele albe şi negre ale guvernării cel puţin la fel de bine ca şi celălalt bănăţean, Ilie Sârbu, socrul primului nostru ministru şi adevăratul conducător al partidului post-iliescian. Datul cu siktir – expresia, dacă nu mă înşel, îi aparţine brăileanului Panait Istrati – a devenit o strategie politică într-atât de încetăţenită printre guvernanţi, încât fiecare „aliat” pune sub rezervă propunerea sau iniţiativa celuilalt. Nu mai există pardon, după cum nu mai există nici o ruşine faţă de lege. Totul este subjugat intereselor clientelare de partid. Norocul, atâta cât îl mai avem, vine din partea Ambasadei SUA şi a Comisiei Europene. Dacă n-ar exista o supraveghere atentă din partea acestor două instituţii, ne-am face de ruşinea lumii…

Recomandările redacției