Încă avem școli, într-un procent destul de ridicat, în care elevii și dascălii sunt nevoiți să își facă nevoile fiziologice în curte. De fapt, termenul „încă“ este oarecum nerealist, având în vedere că nu cu mulți ani în urmă cam toate școlile aveau wc-ul în fundul curții. Canalizarea a venit greu la noi, ca de altfel orice invenție care ține de infrastructură. Și încă nu a venit de tot, mai avem multe comunități pentru care canalizarea este ceva ce s-a văzut doar în filme.
Dar lumea e liniștită, neconturbată de „virusul“ canalizării, pesemne că întârzierea sau chiar lipsa infrastructurii la noi nu ține doar de corupția până în măduva oaselor a politicienilor, ci și de, probabil, un fel de a fi al nostru, unul mai romantic, mai visător, mai aproape de mijlocul naturii, unde ne și… contopim cu ea.
Dar cu toate astea, când dăm de canalizare avem toate motivele să ținem nasul pe sus. Asemeni unor snobi, a unor parveniți. Până nu demult ne făceam nevoile în curte și când mizeria făcea vârf o aruncam puțin mai încolo, tot în curte. Acum, când ne-am învățat de foarte puțină vreme cum e cu canalizarea nasurile noastre extrem de fine nu mai suportă nici un miros. Mă refer aici la mirosul, pe timp de vară, de câteva săptămâni, pe care îl adie vântul dinspre stația de epurare a deșeurilor. Este un miros pe care îl simt, în principal, locuitorii de la marginea cartierului Alfa și, într-adevăr, este unul destul de neplăcut. Mirosul neplăcut, care până la urmă este oarecum de așteptat, nu durează însă prea mult și se datorează în principal transportului nămolului de către agricultori. Desigur, nimeni nu are pretenția că acel miros reprezintă o binefacere și că trebuie să îi mulțumim Companiei de Apă pentru el, din contră, să sperăm că se vor face toate demersurile ca problema să fie rezolvată cât mai urgent.
Cu toate astea, nu pot să nu compar modul de percepție, în cazul unor situații asemănătoare, al unor oameni care trăiesc în țări cu mult mai civilizate decât noi. Am avut posibilitatea să locuiesc într-un oraș din Austria, situat la vreo 40 de kilometri de Viena, în fiecare vară, vreme de șase ani. Deși aceste orașe din Austria, atât Viena cât și Eisenstadt, au canalizare de pe vremea când noi încă trăgeam cu arcul, după mijlocul verii agricultorii împroșcau pe terenurile lor îngrășământ. Vreme de vreo săptămână îți pica nasul în orice punct te-ai afla în Eisenstadt. Noi, românii – rupți în… spate, eram furioși și aveam pretenția la explicații, în timp ce austriecii priveau totul cu detașare, înțelegere, calm și zâmbet.
Același lucru mi s-a întâmplat într-un oraș din Germania, prin care treceam cu un autocar în care călătoream alături de alți români. Un orășel superb, cu peisaje de vis. I-am cerut șoferului să oprească pentru câteva minute pentru a face câteva poze și să ne mai dezamorțim puțin. Când s-au deschis însă ușile autocarului, nu o perdea, ci parcă un zid de miros plin de fecale s-a năspustit asupra noastră. După ce ne-am dumirit că șoferul nu a oprit în mijlocul unei latrine, cei care o rupeau pe germană au aflat de la oamenii locului că mirosul se datorează îngrășământului folosit de fermieri pentru terenurile lor. Aceeași atitudine: noi, românii, cu eșarfele la nas sau cu nasurile ascunse prin tricouri, în timp ce nemții „suportau“ totul cu impasibilitate, ba chiar ne asigurau că mirosul nu este atât de toxic pe cât suntem noi de speriați și că de altfel într-o săptămână va trece.
Nici istoria nu prea ține cu noi. Conform istoriei canalizării, în Evul Mediu, situația canalizării în orașele europene era dezastruoasă, fecalele fiind aruncate pe stradă, în cel mai bun caz în șanțul din mijlocul străzii. Abia în secolul 19 și mai pregnant în secolul 20 s-a produs (r)evoluția în mentalitatea oamenilor, odată cu apariția primelor rețele de canalizare și a primelor instalații interioare de canalizare. A apărut apoi noul closet cu spălare cu apă, iar în anul 1850, în Londra s-a stabilit că orice construcție nouă să aibă cel puțin un WC instalat. În Cehia, primul sistem public de canalizare a fost construit în anul 1896 la Plzen; în Praga și Bratislava, rețeaua de canalizare a fost construită după 1902, iar în Kosice după 1904, multe dintre aceste canale colectoare fiind și astăzi în funcțiune. În anul 1970, în Slovacia 28% din locuitori beneficiau de serviciile sistemului de canalizare, iar la nivelul anului 2000, procentul atinge 50%. În zilele noastre, în țări dezvoltate există sisteme performanțe de canalizare și în mediul rural, în schimb în mari orașe din lumea a treia fecalele sunt în continuare depuse pe stradă, unde sunt spălate de ploi, consumate de porci sau câini sau uscate de soare și transformate în praf. Din păcate, există și acum locuri în România în care situația este asemănătoare.
