Urmare din numărul trecut
de Paul Krizner
Dacă Dumnezeu e Unul în Treime dragostea e unică în veşnicie.
Poţi fi unul din cei mai mari gânditori, filosofi, teologi, oameni de ştiinţă, poţi să ai cele mai minunate daruri sau talanţi pe care ţi-i dă Dumnezeu, dar dacă nu ai dragoste „nu eşti nimic”. Poţi face milostenii, cum facem majoritatea, şi acte de caritate (mai nou cu televiziunea după tine), poţi să-ţi împarţi toată agoniseala ta, dar dacă n-o faci din dragoste la ce folos? Poţi să devii stăpânul lumii, să crezi că faci binele, dar dacă n-ai dragoste eşti asemeni criminalilor de război, nu omorând trupuri trecătoare, ci suflete veşnice.
Şi totuşi, de ce dragostea este la singular? Pentru că ea nu mai are nevoie de nimic şi îndeplineşte nenumărate atribute, chiar şi acum când scriu mă cuprind atâtea amintiri binecuvântate de Dumnezeu şi revăd în fiecare din ele dragostea veşnică ce nu m-a părăsit niciodată.
Dragostea … dragostea nu îţi dă sentimentul de mândrie sau de ură, nu este egoistă sau individualistă, omul care are dragoste nu se bucură de necazul sau suferinţa celuilalt, ci luptă pentru ca să-l ajute. Dragostea este cea care îţi dă sentimentul de sete după adevăr, care Adevăr este Hristos. Omul care are dragoste este smerit, pentru că „toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă” (I Cor. XIII, 7) şi încheie Sfântul Pavel afirmând că „dragostea nu cade niciodată” (I Cor. XIII, 8).
Din această perspectivă, şi, cred eu, cea adevărată, dragostea e totul în toate, e împlinirea umanului şi drumul spre desăvârşire. Când ai dragoste ai şi inimă curată, ai gânduri frumoase, ai bucurii duhovniceşti ce depăşesc cu mult materialul. Când trăiesc dragostea persoanele devin una, se unesc, regăsindu-se nu prin cuvinte, ci prin tăcere, tăcere ce mărturiseşte mai mult decât toate formulele şi definiţiile lumii.
E poate de-a dreptul deplasat să mai scrii despre dragoste în momentul în care în jurul tău domină ura, răzbunarea, „ai înnebunit …” mi-a zis cineva în momentul când plănuiam să-i adresez întrebarea de ce dragostea e doar la singular, „devii penibil vorbind despre ea, nu vezi că lumea nu mai vrea să audă de dragoste, ceri prea mult …”, „da, îmi ziceam în sinea mea, poate cer prea mult, dar mă gândesc la faptul că repetiţia este mama învăţături”, poate cu cât vorbeşti mai mult despre un lucru, cu atât îl trăieşti mai mult şi, la rândul tău, poţi schimba ceva în cei de lângă tine, creându-se astfel un lanţ invizibil a celor ce cred în dragoste şi o mărturisesc.
Deci, dacă poate exista un deci cu privire la dragoste, ea este ceea ce ne uneşte şi ne face suportabili pe acest pământ, în ciuda diversităţii noastre lăuntrice.
Dragostea nu înseamnă sex, mintea umană a profanat cuvântul dragoste, reducându-o doar la o plăcere trupească temporară; dragostea înseamnă om, pentru ca omul să devină mărturisire a dragostei veşnice, ea sălăşluieşte în fiecare şi nu avem dreptul să-i negăm rolul pe care-l are în viaţa noastră.
Şi eu, şi tu, şi poate mulţi am simţit dragostea asemeni fericirii pe care o dobândeşti atunci când ceilalţi sunt fericiţi, cum afirma în secolul al XIX-lea precursorul romantismului francez Bernardin de Saint-Pierre (1737-1814): „nu poţi fi fericit decât ocupându-te de fericirea altora”.
Dragostea e izvor, e începutul şi sfârşitul celorlalte virtuţi, e, cum credea Lacordaire (pe numele său real Jean-Baptiste Henri Lacordaire, renumitul cleric catolic din ordinul Dominicanilor ce a trăit între anii 1802-1861), „oceanul de unde începe şi unde se sfârşesc toate”, dragostea e miracolul vieţii omului de a nu îmbătrâni sufleteşte.
Da, … de aceea dragostea e doar la singular, pentru că o primeşti odată cu botezul din dragoste hristică şi pe care nu ai voie să o risipeşti în zadar, ba, dimpotrivă, să o dăruieşti fiecăruia care are nevoie, devenind o comuniune a dragostei lui Dumnezeu.
Acum, în aceste clipe, când parcă mă sufocă ideea sau gândul lipsei dragostei din aceste zile, vreau să cred că, pe lângă nădejde sau speranţă, nici dragostea nu moare niciodată.
