Dacă Dumnezeu e Unul în Treime
dragostea e unică în veşnicie.
Mă întreb adesea de ce în multitudinea de cuvinte, dragostea e doar la singular? De ce acest cuvânt ce exprimă un sentiment, ce nu-i aparţine omului, ci îi este dăruit, nu are formă de plural? Ce-i dragostea, de unde vine ea, cui se adresează, încotro ne duce sau se duce, de ce unii tânjesc după ea, iar alţii o risipesc inutil, cine poate simţi acest nobil sentiment şi cine nu? Sunt atâtea întrebări ce-mi macină gândurile, încât la această oră târzie din noapte încerc să găsesc un oarecare răspuns … asta în cazul în care ar exista vreunul în mod practic, dar oare dragostea nu-i mai mult decât un şirag de cuvinte şi definiţii aşternute pe hârtie ce peste ani şi ani de zile vor dispărea, spre deosebire de sentiment, ce e etern, veşnic?
Şi totuşi, de ce dragostea e la singular? Să fie oare un şirag de stări ce vin din infinitul dumnezeiesc revărsându-se în creaţie, fiind alături de om pe toată durata vieţii lui, conducându-l spre marea trecere în veşnicie, unde dragostea dumnezeiască e gazda tuturor?
Dragostea îşi are izvor din Dumnezeu, cel ce există ca infinit de dragoste, iar omul este rezultatul acestei virtuţi, de fapt întreaga creaţie reprezintă răspunsul dragostei lui Dumnezeu, o nemărginită şi veşnică dragoste reprezintă implicit trinitatea. Dragostea lui Dumnezeu este şi jertfelnică, sacrificatoare dacă vreţi, pentru omul ce adesea trăieşte fără ea, devenind un pesimist incurabil.
Istoria gândirii filosofice a arătat confuzia clară între iubire şi dragoste, majoritatea marilor filosofi şi gânditori, fie antici, fie moderni, folosesc mai degrabă cuvântul iubire decât dragoste. Să fie oare doar două cuvinte sinonime sau, în aceleaşi timp, au sensuri diferite, oare nu depinde de contextul în care le folosim? Dar, cu siguranţă, iubirea se regăseşte ca un atribut al dragostei, însă, cu toate acestea, ele pot avea sensuri diferite, cum ar fi: dragostea dumnezeiască, adică cea universal valabilă care transcede umanul şi care este veşnică, dragostea creştină, chiar jertfelnică, unde aproapele meu devine mai important decât mine însumi, dragostea ca eros dintre două persoane ce trăiesc experienţe unice atât sentimental, psihic, sufletesc, cât şi fizic, dragostea faţă de neam, de patrie etc., în toate aceste cazuri folosim cuvântul dragoste.
Aruncând o privire şi în istoria umanităţii, chiar şi în aceste zile, oare mai putem vorbi de dragoste, mai putem vorbi de o lume în care principiul binelui, al dragostei, al filantropiei mai există sau ne-am îndepărtat atât de mult încât vrem cu orice preţ să răstignim dragostea ca în urmă cu două milenii, când am răstignit prin răutatea noastră Izvorul dragostei, adică pe Hristos?
Omul nu poate trăi fără dragoste pentru că în clipa următoare nu mai este chip al lui Hristos, s-ar înnegri asemeni pământului, devenind, citându-l pe Petre Ţuţea „un biet animal cu două picioare”. Şi totuşi, unii dau dovadă de lipsa dragostei în ei, le lipseşte atât de mult încât nu se regăsesc în nimic, nu pot vedea frumosul sofianic sau Treimic, nu pot percepe faptul că „soarele răsare nu doar ca să apună, cum afirma Nicolae Iorga, ci ca să lumineze ziua”, nu se pot bucura nici măcar de roua dimineţii sau de ploaia ce răcoreşte arşiţa soarelui de vară, de ce? Simplu, pentru că au omorât orice licăr de dragoste.
În plan creştin dragostea are dedicat un capitol întreg în paginile Sfintei Scripturi, mai exact Apostolul Pavel, când scrie comunităţii de creştini din Corint în prima scrisoare sau epistolă adresată acesteia, vorbeşte şi despre dragoste, ce practic e totul, e norma de viaţă, e imnul dragostei creştine, e modelul de trăire hristică, e splendoare şi minunăţie ce transformă omul, îl sensibilizează, îl mişcă până în cele mai mici gesturi şi expresii, îl face mai bun, mai deschis la suferinţele celorlalţi, într-un cuvânt, îl face hristofor, purtător de Hristos.
Acelaşi Apostol Pavel, care până pe drumul Damascului era un iudeu fanatic însetat de sângele creştinilor, cel care pentru legea mozaică era în stare să şi ucidă, a ajuns să schimbe mentalităţi şi gândiri păgâne prin acest cuvânt: dragostea. Ea, crede Apostolul neamurilor, este coroana sau cununa oricărui om, este virtutea teologică ce domină credinţa şi nădejdea.
Paul Krizner
Continuare în numărul viitor
