De ce n-ar fi câştigat Mihai Eminescu 800 de euro din drepturi de autor, dacă ar fi trăit în zilele noastre?

De ziua lui Mihai Eminescu a început să circule pe internet o teorie conform căreia scriitorul ar fi câştigat, dacă ar fi trăit în zilele noastre, circa 800 de euro pe lună din drepturi de autor, ceea ce i-ar fi asigurat un trai, să-i zicem, îndestulat. Cel care a emis această idee a calculat felul în care se plătesc drepturile de autor pentru cărţile apărute în ţara noastră. Nu ştiu dacă dumneavoastră sunteţi de acord cu această teorie, eu vă mărturisesc că am fost sceptică încă de la început, din mai multe motive, cel mai pregnant contraargument fiind acela că pentru a câştiga suma amintită Eminescu ar fi trebuit să-şi fi publicat toată opera în timpul vieţii. O altă probă împotriva celor 800 de euro ar fi, din punctul meu de vedere, o declaraţie a scriitorului Mircea Cărtărescu, cel mai de succes şi mai îndrăgit scriitor român în viaţă, printre puţinii din lume care s-au aflat de două ori la rând pe lista scurtă a premiilor Nobel pentru literatură, şi care a mărturisit într-un interviu din 2008 pentru cotidianul nostru că ceea ce îi asigură venituri este în primul rând scrisul jurnalistic. Nu doresc să combat teoria celor 800 de euro folosindu-mă exclusiv de propria mea intuiţie şi de cunoştinţele mele economice sau referitoare la viaţa lui Eminescu, recunosc, destul de vagi. Am preferat să stau de vorbă despre acest subiect cu Vasile Dan, care în calitatea sa de scriitor, dar mai ales de preşedinte al Filialei Arad a Uniunii Scriitorilor din România este mult mai în măsură decât mine să vorbească atât despre Eminescu, cât şi despre opera sa şi despre felul în care a fost receptată de publicul larg, pentru a putea face supoziţii referitoare la eventualele venituri de pe urma vânzării cărţilor.
„Dacă ar câştiga 800 de euro pe lună ştiţi ce aş zice eu: că ar fi cel mai bine plătit scriitor român în viaţă. Plătit, să ne înţelegem, doar pentru că scrie literatură (poezie, proză fantastică, eseu politic, cultural etc. etc.). Nici un scriitor ro­mân din 2013, nici măcar Mircea Cărtărescu, răsfăţat atât de mult de o anumită parte a presei şi de anumite centre de putere politică, nu cred că câştigă, exclusiv din scris lite­rar, 800 de euro pe lună. Po­vestea cu drepturile de autor ale lui Eminescu este însă una serioasă, spectaculoasă şi dramatică. În timpul vieţii, pentru poezii publicate în revistele literare ale vremii – în special în „Convorbiri literare” şi „Familia” – doar revista lui Iosif Vulcan, care nu apărea, după cum se ştie, în mica Românie, ci în Austro-Ungaria de atunci, adică mai întâi la Pesta, unde şi debutează de altfel Eminescu în 1866 cu poezia „De-aş avea”, şi care îl şi botează cu numele Eminescu, cel civil fiind Mihail Eminovici, apoi la Oradea Mare, aşadar doar „Familia” îl plăteşte pentru poeziile apărute în ea. Acest lucru este remarcat, cu amărăciune, de poetul însuşi.
Cartea de debut a lui – „Poesii”, 1883, ediţia Titu Maiorescu, apă­ruse fără ştirea poetului care era deja bolnav, într-un tiraj de sub 1.000 de exemplare. A apărut, ca­revasăzică, fără contract între părţi, cum s-ar face astăzi. Mai mult, cartea va mai avea, până la moar­tea poetului din 1889, încă nouă ediţii cu tiraje asemănătoare. Dar nu există nici o ştire că poetul pri­mi­sese pentru ele vreun drept de autor. El beneficia, pentru desele şi costisitoarele lui internări în spitale de psihiatrie din ţară şi străinătate, doar de ajutoare publice obţinute prin colectă sau prin donaţii. Dar nu beneficiase de drepturi de autor. Cărţile de poezii sau cele de proză fantastică sau politică ale lui Mihai Eminescu devin o mină de aur pentru editori, critici şi istorici literari, eseişti, universitari, profesori de toate rangurile, autori de antologii şi manuale şcolare, academicieni şi oameni politici patrioţi abia în deceniile trei, patru şi cinci ale se­colului XX. Ar fi interesat de socotit câţi intelectuali de astăzi, mulţi cu rang universitar, mănâncă o pâine albă după poezia lui Mihai Eminescu. Mai mult, aproape toate regimurile politice de după moartea poetului „beneficiază” de capitalul valoric, moral, naţional al poetului. În frunte cu fostul prim-ministru Titu Maiorescu, de ce să nu o spu­nem. Acest capital inepuizabil (şi gratuit, „nota bene”) aduce şi astăzi putere, imagine şi credibilitate omului poli­tic. Şi bani, mulţi bani, la care nici nu visase poetul, chiar dacă indirect.
Bietul Eminescu! Pe câţi nu i-a îngrăşat şi-i mai îngraşă încă!”
„Care este Eminescul meu?”
15 ianuarie este de trei ani Ziua Culturii Naţionale. Această distincţie este aleasă ca un omagiu adus celui mai important poet al românilor Mihai Eminescu. Filiala Uniunii Scriitorilor din Arad s-a gândit să iniţieze o întâlnire literară în care să provoace pe cei doritori să participe să răspundă la o întrebare simplă şi extrem de directă: „Care este Eminescul meu?”. Care este relaţia cu lectura din opera lui Eminescu, dacă este una care a rămas aceeaşi în decursul timpului? Sau este un vorba despre un Eminescu de care s-au îndepărtat? Sau pe care pur şi simplu îl ignoră? Sau, dacă e cazul, Eminescu a rămas pentru unii un reper de care nu se despart în evoluţia lor intelectuală, artistică, morală.
Am stat de vorbă despre acest subiect tot cu Vasile Dan: „În ce mă priveşte am spus că există cel puţin trei faze în relaţia cu lectura din Emi­nescu. O primă fază este aceea a vrăjii poeziei lui. Când am folosit cuvântul vrajă, nu l-am folosit într-o accepţie curentă, pozitivă, ci mai degrabă una negativă. Am intrat în posesia seducătoare a poeziei lui, a muzicalităţii lui. A spectacolului limbii proaspete româneşti pe care o propunea poezia lui. O poezie foar­te apropiată de folcor, o poezie mu­zicală, eufonică, sentimentală uneori în mod excesiv, melancolică într-o stare mai puţin profundă. Aceasta a fost prima fază, care pot fi lumea. A doua fază a fost una de trezire, ca a unui lunatic, care se află pe una acoperiş sau pod. Această trezire a avut loc în momentul în care l-am descoperit în ultimii ani de liceu pe George Călinescu, în primul rând în Istoria Literaturii Române dar şi în Opera şi viaţa lui Mihai Eminescu. Atunci mi-am dat seama că există un Eminescu dincolo de această vrajă de această formă de seducţie a limbii, bunăoară cel din Odă în metro antic. Un Eminescu tensio­nat, un Eminescu tragic, un Eminescu interogativ. Şi în sfârşit o a treia fază în relaţia lecturii mele din Eminescu a fost cea declanşată de o carte după părerea mea genială. Este vorba despre cartea lui Ion Negoiţescu, apărută în mod surprinzător şi inexplicabil în 1967: „Poezia lui Mihai Eminescu”. Ce spune în fond Ion Negoiţescu? Marele critic care a murit în străinătate, în Germania, ca exilat? Spune că există doi poeţi Eminescu distincţi. Un poet Eminescu plutonic, de adân­cime, care este receptat în poezia lui postumă şi alt poet neptunic, adică de suprafaţă, adică lucitor, în poeziile publicate în timpul vieţii, cele mai multe romanţioase, canta­bile, cu un efect de suprafaţă. Acest lucru cred că este adecărat, cred că există un Eminescu romantic, vizio­nar, pur, precum în marea literatură germană, Novalis «Opere» să zicem, sau în Poe. Un poet cu tensiuni extraordinare, incomode, abisale, cu idei întotdeauna radicale”.
Au avut intervenţii foarte interesante privind perspectiva personală asupra poeziei lui Eminescu Horia Ungureanu, care a vorbit despre câteva cărţi ale lui Eminescu recuperate în anii ‘50, când se făcuse o epurare a cărţilor poetului, a vorbit interesant Lia Faur, despre relaţia ei atât cu poezia, cât şi cu proza politică a acestuia, cât şi despre Eminescu văzut prin prisma elevilor ei. A tinerilor de astăzi, care lucrează pe calculatoare, care au o altă percepţie asupra lumii, o altă viteză de cunoaştere, de lectură, de reacţie. De asemenea intervenţii interesante au avut Lucia Cuciureanu, Sanda Deme, Ioan Matiuţ şi alţii.