De Ziua Culturii Naţionale: Mihai Eminescu – ziaristul și opera sa politică

0
218

Românii sărbătoresc în fiecare an, la 15 ianuarie, ziua de naştere a poetului nostru naţional Mihai, poetul deplin al culturii române – cum l-a numit Emil Cioran. De-a lungul timpului, exegeţii lui Eminescu l-au privit mai întâi pe Poet, pe Luceafărul poeziei româneşti, în vreme ce Opera sa politică a fost adesea ignorată, deşi are o remarcabilă cuprindere şi  profunzime, valabilă până în zilele noastre. Dintr-un asemenea motiv, dacă ne-am imagina că este posibil să se deschidă o „şcoală” specială pentru oamenii politici de astăzi ai României, în mod indiscutabil s-ar cuveni ca materia de bază,  fundamentală, pentru întreaga clasă politică să fie un curs întitulat: „Eminescu și opera sa politică!”
Prin această propunere, care nu are nimic peiorativ, întreaga clasă politică actuală a României, pe care preşedintele Klaus Johannis o doreşte „reformată”, s-ar înscrie într-o formă eligibilă de educaţie politică şi patriotică, cum se întâmplă şi în multe ţări din Occident, pentru „educaţia vârstei a treia” în universităţi populare, mai ales că majoritatea fotoliilor parlamentare, atât la Senat, cât şi la Camera Deputaţilor, sunt ocupate de „veteranii” scenei politice româneşti! În felul acesta, re-parcurgând fie şi şcolăreşte „opera politică” a marelui poet, politicienii României ar avea o şansă să înţeleagă mai bine determinările şi sensurile majore ale istoriei şi politicii naţionale româneşti, într-un context mai larg european şi chiar universal! Politicienii români ar putea reţine că în concepţia politică a lui Eminescu, respectarea tradiţiilor capătă un loc şi un rol covârşitor. Acesta şi-a ridicat glasul tocmai împotriva acelora care prin forme retorice  – cum se întâmplă adesea şi astăzi – au socotit că pot contribui la modernizarea României prin lozinci deşarte despre reformă, însă fără o gândire înţeleaptă, laborioasă şi eficientă!
Un profund și admirabil vizionar
Patriot de structură şi substanţă, nicicând declarativ şi exacerbat (demagogic), Eminescu avea ca instrument cotidian lupta, până la spiritul de sacrificiu, în slujba ţării şi neamului său. Pornind de la trecut – subliniind erorile făcute de înaintaşi – el supunea criticii balastul social şi politic, devenind, prin seriozitatea analizei, un profund şi admirabil vizionar. Majoritatea exegeţilor care s-au ocupat de opera politică a lui Eminescu au recunoscut că profunzimea gândirii acestuia constituie însăşi perenitatea atitudinii sale politice. Cu spiritul său activ, robust şi pasionat, poetul a cercetat asiduu în marile biblioteci ale Europei izvoare autentice în lupta pentru descoperirea adevărului, în cercetarea economiei, filosofiei, ştiinţelor exacte şi mai ales în câmpul diplomaţiei. Cât priveşte atât de mult discutata „xenofobie” eminesciană, distorsionată de duşmanii poetului la maximum, se impune să facem precizarea că Eminescu nu ura străinii, pe oamenii altor neamuri, poporul. Dimpotrivă avea dragoste şi respect pentru oamenii simpli din popor, pentru cultura, tradiţiile şi datinile fiecărui popor, ca şi pentru limba acestora. Critica eminesciană (care a fost interpretată cu rea credinţă, ca ură „xenofobă”), devenea armă de luptă atunci când demasca faptele ce vizau în primul rând capetele încoronate – mintea care ordonă şi nu braţul care execută – şi clasa politică, respectiv politicienii înguşti, servili, oneroşi. De la aceştia plecau mâniile poetului, precum şi de la vecinii hărăpăreţi pentru rapturile teritoriale. În acest sens trebuie să fie înţeleasă critica la adresa bancherilor germani îmbogăţiţi pe seama României. Or, în cazul Rusiei, drept „recompensă” pentru loialitatea noastră legendară, scria Eminescu, ne-a fost răpită Basarabia şi Bucovina! „Xenofobia” nu era o ură împotriva vreunei naţii, ci o critică întemeiată la adresa unei societăţi care prin epoca fanariotă a moştenit nu ceea ce a avut bun elementul grecesc (reforma şi actul de cultură), ci sensul peiorativ al termenului de „fanariotism”, adică critica la adresa speculanţilor, afaceriştilor de tot soiul, elementelor străine corupte din fruntea afacerilor ţării, spoielii de cultură, supunând vexaţiunile politicienilor oprobiului public! Aşadar, naţionalismul lui Eminescu de care fac atâta caz unii intelectuali,  înseamnă de fapt patriotism  şi este legat intrinsec de ridicarea condiţiei materiale şi culturale a poporului român, în special a ţărănimii satelor, care este „vâna” neamului românesc – cum se exprimă poetul!
Acum, de ziua de naştere a Poetului, închei acest mic „opus” evocator prin a îndemna vechea şi noua clasă politică să „răsfoiască” din când în când, poate în aceste seri „tensionate” de iarnă, remarcabilele foiletoane politice ale celui  mai mare poet român, foiletoane deosebit de actuale, apărute între 1870 – 1888, din care cu toţii mai avem multe de învăţat!
Emil Şimăndan

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.