De ziua limbii românești

Bunule și dragule cititor, hai să ședem nițeluș țărănește, ca pe prispa casei părintești (tîrnaț curat, nu alta!), și să ne amintim și să ne bucurăm că azi e zi de sărbătoare: Ziua Limbii Românești. Așa-i că ție, român de viță veche cum frumos spunea Alecsandri, intelectual și muncitor care n-ai uitat ce-s alea sapă, coasă, furcă, torpor, secure, țară, neam șii multe altele de-astea, așa-i, zic, că ți se-nmoaie sufletul cînd auzi o doină tînguită înfiorător de-un fluier din bortele căruia curg sunete curat și limpezi românești? Așa-i că o higheghe care scîrțîie răvășitor o baladă românească îți este cu mult mai aproape de suflet decît ritmurile năucitoare Metallica ori AC/DC? Așa-i că torogoata Fărcașului după care plîngem ca niște copii suna mai abitir decît toate ghitarele Cleptonilor și Moorilor și Gilmorelor de pe-aiurea? Așa-i că o poezie a Eminescului sau una a Stănescului sau una a Păunescului sau una a Coșbucului sau una a lui Blaga îți explodează-n suflet un întreg univers pe care nu-l poți explica, dar de care n-ai mai vrea să scapi? Așa-i că Limba Română e-o minune a lui Dumnezeu, care ni s-a dat fără s-o merităm și pe care-ar trebui s-o sfințim zi de zi, ceas de ceas și secundă de secundă?
Dacă bine-mi amintesc (iar eu îmi amintesc foarte bine), după ce i-a murit prima soție, Nina, Mircea Eliade a cunoscut-o pe Cristinel, cea care i-a devenit a doua. Într-o conversare pe malul Senei, Eliade i-a spus domnișoarei Cristinel astfel: „Eu vorbesc mai multe limbi, dar de visat visez doar românește”. Hai așadar omule cinstit, muncitor, bun și frumos, să visăm în limba română și să trăim în limba română și să murim în limba română, că tinerii noștri nu mai știu românește; ei își scriu azi în engliterește, stau cu ochii pierduți în touch screenuri și cu buricele deștelor rătăcite pe tastaturi – și ni se-nstrăinează neamul și ni se huluiește țara…
Ni se uită horele, iar „…ai noștri tineri…” care pe la Paris și London City și Washington DC învață ascultă-n urechelnițe rocangeală străină și dănțuiesc rock’n roll, trash (treș), preș și alte făcături ale unora care și-au uitat demult și tradițiile, și obiceiurile, și istoria. Ni se atacă neamul și țara la singurele rădăcini care ne-au ținut în picioare o istorie-ntreagă și încă ne mai țin (cît ne-or mai ține): limba, istoria, tradițiile și obiceiurile, după cum ni se cotrobăie fără milă prin tot ce mai are bietul pămînt românesc prin măruntaie și ni se jefuiește fără rușine tot ce se vede și tot ce nu se vede…
Hai, omule bun și românule de treabă, că încă ne mai putem salva; ne-o spune asta Coșbuc, marele român ardelean: „… Puterea este-n voi/ Şi-n zei! Dar vă gândiţi, eroi,/ Că zeii sunt departe, sus,/ Duşmanii lângă noi!”. Așa spunea Coșbuc că le spunea strămoșul Decebal strămoșilor noștri. Eu însă vă spun că acum e și mai grav: dușmanii sînt printre noi, dacă nu cumva sînt chiar înlăuntrul nostru.