Văd în aceste zile o controversă ce se pretinde dezbatere: de ce denunţătorii sunt privilegiaţi? Adică dacă unul dintre complici devine denunţător, automat e exonerat de faptă. Sau, cel puţin, aşa dă impresia justiţia. Ei, şi de-aici, dă-i şi dezbate.
Pe de o parte, metoda nu e nouă, n-a fost inventată nici de DNA, nici de Kövesi. În nenumărate filme hollywoodiene era chestia asta cu denunţătorul care primeşte imunitate, eventual şi o nouă identitate, în aşa-numitul program de protecţie a martorilor! Dar la noi senzaţia e că denunţătorul trebuie felicitat, chiar premiat, nu doar să i se anuleze eventuala pedeapsă. Şi atunci, faţă de asemenea privilegiu, e normal că percepţia publică să devină oprobiu public. Senzaţia de frustrare nu e doar din partea denunţatului, care se vede unic vinovat în timp ce „complicele” apare ca justiţiar.
Poate că, dacă tot adoptăm metoda americană, e necesară şi o asemenea graţiere în masă a denunţătorilor, până se face „curat”, până ce teama de corupţie să fie mai puternică decât tentaţia ei. Poate că e o „reţetă” bună, un tratament pentru însănătoşirea României, mai ales în zona banului public, la care de fapt facem referire. Dar atunci, această „reţetă” ar trebui să fie făcută public. Ar trebui ca o autoritate – poate chiar doamna Codruţa Kövesi – să vină şi să explice românului de rând cum stă treaba cu „înălbirea” denunţătorilor care, până să dea cu pixu-n populaţie erau la fel – poate chiar mai – de culpabili. Poate că atunci românul de rând (iertată-mi fie expresia), cel plătitor de taxe şi impozite, temelia statului, ar înţelege mai bine de ce unii sunt urâţi, alţii frumoşi, numai pentru simplul fapt că cei frumoşi au trădat o prietenie, o înţelegere, un concubinaj economico-infracţional.
Sentimentul de trădare n-ar trebui încurajat, oricare ar fi interesul. Că doar se ştie că proverbul (stâlcit şi deviat) „cine se culcă o dată cu găinile, se culcă şi a doua oară” presupune că acela care a trădat o dată va trăda şi a doua (a „n”-a) oară! Poate chiar şi pe cel care azi, din postura de împărţitor de dreptate, îi oferă denunţătorului clemenţă, înţelegere ba chiar, aşa cum spuneam, privilegii mai mari (protecţie, conservarea propriului avut obţinut oneros) decât ale omului de rând. Adică acela care… dincolo de taxe şi impozite, este obligat să şi înţeleagă mizericordia legiuitorului.
Teoretic, dar şi constituţional, nimeni n-ar trebui să fie mai presus de lege.
NIMENI, nici măcar cineva care are circumstanţe atenuante, cum ar fi boala, vârsta ori o eventuală incapacitate sau semicapacitate intelectuală. D-apăi un denunţător care îşi programează şi execută planul de trădare în deplinătate intelectuală, cu largul concurs al celui care trebuie să împartă dreptatea. Nicăieri nu este prevăzută nici măcar o pedeapsă. Poate nu puşcăria, dar măcar recuperarea prejudiciului. Dar nu, de obicei, cel care denunţă rămâne cu partea sa de „pradă” în timp ce cel care este denunţat încalţă – cel puţin ca percepţie – inclusiv pedeapsa „binevoitorului” său. Sau, ca să scape cu mai puţin, devine la rândul său denunţător, ca într-un perfect principiu al dominoului, până la ultima piesă.

Recomandările redacției