Săptămânalul german Der Spiegel a făcut săptămâna trecută, prin intermediul unui articol semnat de Keno Verseck, o radiografie a mandatului de până acum a preşedintelui Klaus Iohannis. În cadrul articolului, preşedintele român este criticat în special pentru decizia de retragere a distincţiei „Ordinul Steaua României“ lui Laszlo Tokes, scânteia care a declanşat Revoluţia anticomunistă din 1989, ce a condus la înlăturarea regimului Nicolae Ceauşescu, autorul trăgând concluzia că Iohannis nu a făcut nici mai mult nici mai puţin decât să îi „abandoneze pe eroii Revoluţiei din 1989“. În opinia editorialistului de la Der Spiegel „Klaus Iohannis, preşedintele de etnie germană al României, şi-a început mandatul cu mari promisiuni de reformă, dar administraţia sa este un dezastru. Acum, i-a abandonat şi pe eroii Revoluţiei din 1989“. În materialul intitulat, culmea, „Diletantul“, Der Spiegel pune la îndoială valorile democratice promovate de către Iohannis.

Lăsând la o parte ceea ce se spune despre autorul articolului, cum că ar face jocurile partidului extremist din Ungaria, Jobbik, ori că ar fi plătit de figura de tristă amintire Traian Băsescu, sau chiar că este un înfocat admirator al extremistului Viktor Orban, materialul în sine reprezintă cea mai elocventă lecţie de… dilentantism, de amatorism, de ipocrizie.

Nu mă deranjează articolul pentru că este atacat Iohannis. Vorbesc din prisma unui om care l-a votat şi care a avut mari aşteptări din partea sa, iar rezultatele tot întârzie să apară. Mi se pare şi mie că uneori îl depăşeşte scaunul de preşedinte, îmi oferă imaginea Albatrosului lui Baudelaire pe puntea marinarilor, lipsa deciziilor ferme, proasta – catastrofala chiar exprimare în limba română, şi nu mai vorbesc despre lungile sale… tăceri. Recunosc însă în acelaşi timp că a oferit o altă imagine, un alt statut imaginii de preşedinte. Eleganţa sa, uşorul aer de superioritate, de neatins, misterul său, seriozitatea încă mă face să îl admir. Totodată recunosc că îmi place şi stângăcia sa atunci când este, probabil, sfătuit de alţii să facă lucruri pe care nu le stăpâneşte şi în care nu se simte în elementul său, cum ar fi cazul implicării în sprijinirea Antenelor lui Voiculescu. Asta mă face să sper că am de a face cu un preşedinte curat, corect şi îmi doresc în continuare să fie neobişnuit cu „românismele“. Am în continuare încredere în cugetarea profundă, „de două ori“, a preşedintelui Iohannis, în analizarea corectă a situaţiilor şi în luarea deciziilor măsurate. În acest context preşedintele german al României a luat şi decizia de retragere a distincţiei „Ordinul Steaua României“ lui Laszlo Tokes, cel care după Revoluţia din 1989 a devenit unul dintre cei mai înverşunaţi duşmani ai neamului românesc şi ai acestei ţări. Tocmai de aceea mi se pare absolut aberant, de rea credinţă, lipsă de analiză, de informaţii, ca Der Spiegel, un ziar important în Germania, să permită publicarea unui asemenea articol. Evit să merg până într-acolo şi să spun că nu trebuie să primim noi lecţii de la nişte „fascişti“, „hitlerişti“ – aş fi penibil. Dar asta ar fi reacţia corectă la articolul ucigător, prin prostie, a lui Der Speigel. Să critici o decizie total democrată, corectă şi de bun simţ, dar în schimb să iei apărarea unui personaj şovin, trădător, incorect şi lipsit de bun simţ precum Tokes nu demonstrează altceva decât… diletantism.

 

 

 

Recomandările redacției