Despre arădeni, fără sentimentalisme

0
729

Chestionat la finalul meciului cu Dinamo despre dorința de a se transfera la FCSB, David Miculescu a oferit fără ezitare un „da“ atât de hotărât încât părea un tânăr îndrăgostit care și-a adus aleasa inimii în fața altarului. Nu este pentru prima dată de altfel când jucătorul UTA-ei își mărturisit „dorul de ducă“, și asta cât de repede se poate. Din capul locului o spun, nu am niciun fel de problemă cu dorința jucătorilor de a se transfera la cluburi unde pot obține trofee și câștiga mai mulți bani. Să faci un proces de conștiință unui jucător pentru asemenea aspirații ar fi o mare ipocrizie în condițiile în care fiecare dintre noi ne dorim un loc de muncă mai stimulant și mai bine plătit. Fotbalul pe care-l privim este practicat de oameni pentru care acest joc nu este în primul rând un hobby, o pasiune ci o profesie. Și atunci este corect să le aplicăm aceleași criterii de evaluare a poziției lor pe care le aplicăm și în ceea ce privește propria noastră viață profesională.

Ce deranjează însă la David Miculescu (și nu numai la el) este graba și entuziasmul cu care confirmă plăcerea pe care i-o trezesc aceste cântece de sirenă venind dinspre Pipera. Ca jucător crescut de UTA te-ai aștepta poate la puțin mai multă diplomație. Oricât ai fi de deschis la minte, nu poți să nu fi mâhnit de faptul că un jucător în care ai investit material, moral, afectiv timp de ani de zile, pare să rupă ușile la prima chemare de dincolo de clubul și orașul care par că nu-l mai încap. Probabil că așa ar simți și un părinte care știe că la un moment dat copilul său trebuie să își ia zborul dar parcă nu-i cade bine când acesta insistă să plece la aeroport cu vreo șase ore înainte de ora decolării.

Sigur că David Miculescu nu este primul plecat în acest mod pe acest drum. Adrian Petre, Dennis Man, George Țucudean sunt cele mai recente exemple de fotbaliști cu pedigree utist care la primul apel și-au făcut în grabă bagajele. Sigur, epoca unui Flavius Domide care și-a petrecut toată cariera la UTA (și ce fotbalist era Domide!) a apus. Însă mă întreb dacă oare în vremurile astea nu mai este loc măcar de întrebări de genul ”oare am dat tot ce-am putut clubului care m-a format, am jucat destule meciuri, am marcat destule goluri, am făcut destui oameni fericiți, oare plec împăcat și pe ușa din față?”; asta ca să nu mai vorbim de o altă întrebare, ”oare sunt pregătit să fac pasul ăsta?” pe care nu și-o mai pune nimeni. Tinerii noștri jucători cred că după câteva săptămâni la seniori au dreptul de a juca meci de meci (vezi cazul Negoescu) iar după câteva luni pot pleca la campioana României (vezi cazul Denis Rusu). Nimeni nu mai are timp de „mofturi“ precum învățarea și acumularea de experiență. Time is money, nu?!

Tocmai de aceea e naivă și uneori enervantă obstinația cu care unii suporteri nostalgici se lamentează că nu avem în lot destui arădeni. Cred că e timpul să renunțăm la astfel de sentimentalisme. Cei care îmbracă tricoul acestei echipe sunt profesioniști, își respectă un contract și nu merită nimic mai puțin sau mai mult decât să fie tratați egal, în funcție de ceea ce oferă pe teren și nu de adresa din buletin. Pentru că, după cum vedem, e greu să ai mai mulți arădeni în echipă din moment ce singurul lor gând e să plece.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.