strangereNu-mi mai ştiu cum am ajuns acasă, cred că mai mult am alergat. Eram stupefiată. Ce nesimţit! M-am prăbuşit pe canapea. Nu-mi venea să cred. Era ca un vis urât. Doamne, câte trebuie să îndurăm doar ca să ne găsim pe cineva împreună cu care rutina zilnică să pară mai suportabilă? Fără să vreau mi-am amin­tit de o aventură pe care am avut-o chiar în vara în care am terminat facultatea. Eram în orăşelul meu natal şi aşteptam un semnal din partea angajatorilor la care îmi depusesem CV-ul. Îmi petreceam timpul mergând zilnic la ştrand şi făcând plimbări lungi cu bicicleta şi fiind convinsă în mod absolut eronat (aveam să-mi dau seama mai târziu) că mă plictisesc de moarte. Foştii colegi de şcoală erau plecaţi în vacanţă sau reuşiseră deja să-şi facă un rost care pe unde, aşa că nu aveam în compania cui să alung monotonia. Singura care mă mobiliza era senzaţia că mă aflu în faţa unui destin fabulos, în braţele căruia aveam să mă arunc cu capul înainte, dar până să fac saltul trebuia să primesc un telefon. Pe vremea aceea nu ştiam cât de anostă poate fi munca într-o redacţie şi cât de nerealiste erau deci aşteptările mele. La un moment dat l-am întâlnit pe stradă pe Victor, un amic din timpul studenţiei. Era mai mare decât mine şi ne cu­nos­cuserăm destul de vag în compania unor prieteni comuni în barul universităţii. Mă rog, când am dat unul de celălat pe străzile micului meu orăşel de provincie ne-am purtat fără să vrem ca nişte prieteni foarte vechi, care se ştiu de-o viaţă şi pe care revederea îi bucură nespus. Sunt sigură că dacă ne-am fi văzut în Bucureşti lucrurile n-ar fi stat la fel. El terminase cu câţiva ani în urmă, îşi pregătea lucrarea de doctorat şi era implicat într-un proiect de cerce­tare. Era însoţit de un alt coleg de-al său de generaţie, Dan, pe care l-am recunoscut imediat ca fiind cel mai de succes din toată universitatea şi după care suspinau toate studentele, din primul şi până în ultimul an. Genul care reuşea să fie primul la şcoală, care scria teatru şi care mai participa şi la alte numeroase proiecte (nu-mi dau seama cum izbu­teau cei care făceau asta). În fine, cel puţin în perioada studenţiei drumurile noastre nu s-au intersectat niciodată. Erau complet paralele. Am fost totuşi prin nu mai ştiu ce concurs de împrejurări invitată la un spectacol de teatru al unei trupe de studenţi care jucau după o piesă de-a sa. Cred că n-am înţeles prea mult din spectacol, mi-aduc aminte doar o tipă, (care astăzi e o actriţă destul de faimoasă), tânguindu-se pe scenă îmbrăcată într-o haină lungă şi albă ca o cămaşă de noapte.
Victor şi Dan făceau cercetare de teren pentru un studiu despre deportările în Bărăgan din perioada comunistă. Erau veniţi deja de o săptămână şi trebuiau să mai stea încă vreo două zile. Erau cazaţi într-un campus la marginea oraşului şi se cam plictiseau, mai ales după program. Am stabilit să ne vedem chiar în aceeaşi seară şi, mărturisesc că am aşteptat momentul cu sufletul la gură – deşi n-o recunoşteam foarte deschis răbdarea în privinţa telefonului din partea unui eventual angajator îmi fusese cam prea mult pusă la încercare şi începusem să mă simt destul de demoralizată. Ne-am întâlnit într-un club, cel mai de Doamne – ajută din oraş, un club în care eu nu mai intrasem cam din perioada liceului, dar pe care ei se pare că ajunseseră să-l cunoască foarte bine. În fine am stat de vorbă toată seara şi ne-am povestit vieţile, cum se face de obicei în astfel de situaţii. La un moment dat lui Victor i s-a făcut rău şi a plecat în campus să se odihnească – băuse cam multe coktailuri Buză de elefant. Eu şi cu Dan am rămas, deşi părea că nu prea avem ce să ne spunem. Toată seara am povestit cu Victor excluzându-l din discuţie. Cred că asta l-a incitat pe Dan pentru că mi s-a părut că a încercat să-mi atragă atenţia fără succes de mai multe ori prin tot felul de tertipuri. Eu aveam un dinte împotriva lui pentru că era prea frumos şi prea de succes şi trebuia să mă ţin tare ca să apăr cauza atâtor femei rănite în dragoste de astfel de indivizi. Până la urmă însă n-am mai rezistat. A renunţat şi el la clişeele de agăţat care cred că dădeau roade în alte situaţii şi am început o discuţie extrem de plăcută şi de incitantă despre nici nu mai ştiu ce. În orice caz, după ce ne-am plătit numeroasele cocktailuri la bar am hotărât să luăm puţin aer. Am ieşit să ne plimbăm pe străduţele aproape pustii şi ne-am trezit fără să ne dăm seama unul în braţele celuilalt. Am rătăcit aşa, fără ţintă, până ce s-au ivit zorile, oprindu-ne din când în când ca să ne sărutăm. Chiar şi acum, după atâţia ani, mi se opreşte inima în loc când trec pe lângă monumentul din parcul central din orăşelul meu natal, unde am poposit mai multe zeci de minute devorându-ne la propriu unul pe celălalt. Şi nici după atâta timp nu-mi pot explica ce s-a întâmplat şi care a fost elementul care a făcut din acea noapte o noapte magică. Cred că era ora 7 când m-a lăsat la poarta casei şi cu si­guranţă nu ne-am fi despărţit dacă la 8 Dan n-ar fi trebuit să participe la nu mai ştiu ce eveniment comun în campus. A fost cea mai frumoasă noapte de dragoste, chiar dacă am făcut amor mult mai târziu, cam după o lună, când ne-am revăzut la Bucureşti. Nimeni nu mi-a mai dat nici înainte şi nici după, aşa o dovadă de devotament şi de pasiune renunţând total la somn, chiar şi numai pentru 24 de ore. Poate că ăsta e motivul pentru care acea noapte îmi revine mereu în memorie, mai ales după experienţe precum cea cu Valy. N-a fost singura aventură din viaţa mea şi nu a fost nici prima. Dar a fost singura care m-a marcat cu adevărat şi pe care mi-o reamintesc întotdeauna cu o strângere de inimă. Mă întreb dacă am fost cu adevărat îndrăgostită de Dan şi, mai ales, dacă el a fost îndrăgostit de mine. Mi se pare şi mi s-a părut chiar şi atunci incredibil, ţinând cont că era un tip cu mega succes la femei. Cu toate acestea nu-mi pot imagina că cineva poate renunţa atât de uşor la o noapte de somn în speranţa că în viitorul apropiat o să abă parte şi de ceva sex. Din păcate ăsta e un gând care mă va mai fră­mânta multă vreme. La câteva zile după ce ne-am tras-o el a plecat cu o bursă la Paris, iar eu nu am făcut nici cel mai mic gest ca să-i dau de înţeles că aş vrea să păstrăm cumva legătura. Pur şi simplu mi se părea inutil. Viaţa lui era foarte plină şi consideram de necrezut să vrea să schimbe chiar şi un detaliu minor în acest destin perfect inclu­zându-mă şi pe mine în decor. De multe ori când mă gândesc la Dan mă întreb dacă el se gândeşte vreodată la mine. Dacă s-a gândit vreodată în tot acest timp care a trecut de la întâlnirea noastră şi dacă ar vrea să ştie ce fac. Mi se pare foarte puţin probabil. În fond, ori­cât de apropiaţi ne-am simţit pentru o noapte unul de celălalt suntem doar doi străini. Ca să fiu sinceră în ce mă pri­veşte lucrurile nu stau aşa, (pentru mine Dan va rămâne întotdeauna cineva foarte special) dar sunt aproape sigură că dacă ar fi să ne reîntâlnim lui i-ar trebui câteva clipe ca să-şi reamintească cine sunt, în timp ce mie mi s-ar urca tot sângele în obraji, iar inima mi-ar zvâcni cu putere.
Aşa e viaţa. Nu vreau să vă schimbaţi părerea despre mine considerându-mă o uşuratică (în ciuda celor câteva experienţe sunt totuşi o fată destul de cuminte, cel puţin după standardele din ziua de azi), dar trebuie să recunosc că au existat câţiva tipi, nu aşa de mulţi, cu care am încercat anumite plăceri, nu foarte vinovate, şi pe care poate că nu i-aş mai recunoaşte dacă ar fi să ne revedem întâmplător pe stradă.
Laura Weber
(va urma)

Recomandările redacției