Sincer, n-am mai avut puterea şi nici răbdarea de a mă uita la Gala de decernare a Premiilor Oscar. Mi-am spus că, cu mine în faţa micului ecran sau fără mine, nu cred că juriul va fi influenţat în vreun fel. De asemenea, n-am văzut nici un film din cele nominalizate, indiferent de categoria la care acestea au fost nominalizate. Este un fel de cutumă: dacă n-am apucat să văd un film, iar acesta între timp e nominalizat, fie şi neoficial, adică i se dau şanse la Oscar, nici nu mă reped să-l văd. Aştept decernarea premiilor şi, mai ales, criticile de după, indiferent dacă respectivele filme şi-au atins obiectivul. De obicei, mă uit la filmele care N-AU câştigat Oscarul, deşi au fost nominalizate. Şi asta tot datorită unei cutume, aceea că Premiile Oscar nu se (prea) dau după merite, ci uneori după interese.
Din ediţia acestui an n-am înţeles fervoarea cu care unii îl susţineau pe Leonardo DiCaprio, spunând că orice alt drum ar lua Oscarul ar fi nedrept. Aş avea o listă destul de mare cu cei îndreptăţiţi să ia Oscarul şi care nu l-au luat niciodată. Personal, nu-l văd pe DiCaprio între primii zece actori ai acestor vremuri, dar asta nu înseamnă că nu-i apreciez cariera şi nu-i admir unele roluri. În Shutter Island, în Django Unchained, în The Great Gatsby sau în The Wolf af Wall Street, DiCaprio a avut roluri şi exprimări actoriceşti de excepţie. Şi totuşi n-a primit Oscarul pentru niciunul dintre aceste filme. N-a primit nici pentru rolul – slăbuţ, prea siropos – din Titanic, deşi filmul în sine este printre cele mai premiate din toată istoria Premiilor Academiei.
Cum spuneam, n-am văzut The Revenant. Am să aştept două-trei zile şi cuvenita tonă de păreri pro şi contra, apoi am să mă pun în faţa televizorului şi am să mă uit la film. Sper să-mi placă, deşi gusturile sunt de cele mai multe ori discutabile, paleta fiind prea largă pentru a defini unanim aceeaşi producţie. Şi, tot ca o cutumă, de obicei aplic proverbul : „La pomul lăudat să nu te duci cu sacul”. Sper ca, în The Reverant, Leonardo DiCaprio să se ridice la nivelul filmelor pe care le-am enumerat, să nu fi primit Oscarul doar pentru simplul fapt că l-a tot ratat de alte cinci ori. Cronica filmului este favorabilă, story-ul este captivant, dar premiul pentru interpretare se dă tocmai pentru… interpretare. Şi dacă tot vorbeam de story, mi se pare povestea din Spotlight mult mai captivantă. Dar poate tocmai de aceea actorul principal din Spotlight n-a avut nicio şansă pentru că prea a fost „strivit” de subiectul filmului.
Şi, ca o pată de culoare – dacă tot nu au fost actori de culoare nominalizaţi – pentru această ediţie a Premiilor Oscar, cel mai mult m-a surprins Premiul pentru cea mai bună coloană sonoră, „încasat” de către veşnic nemuritorul Ennio Morricone, la 87 de ani, la 55 de ani după ce a debutat în film cu o coloană sonoră, la 9 ani după ce a luat ce era de luat, adică Premiul pentru cinematografie şi coloană sonoră decernat pentru întreaga activitate. Filmul? E vorba de „The Hateful Eight”, în regia lui Tarantino şi cu Samuel L. Jackson şi Kurt Russel în rolurile principale. Un film care iarăşi trebuie văzut.
Închei cu bucuria de a avea un actor român printre laureaţi, Molnar Levente, care joacă în Son of Saul, film maghiar care a primit Oscarul pentru cel mai bun film străin. Mi-ar fi făcut, desigur, o mai mare plăcere ca premiul să-l ia un film românesc. Dar, aşa cum spuneam, nu întotdeauna premiile se dau după merite. Uneori şi după un lobby intens, iar România n-a avut niciodată „trecere” la Hollywood.

Recomandările redacției