Insistam la un moment dat pentru două tururi de scrutin la alegerea primarilor. Iar principalul argument era cel al reprezentativităţii, raportat la o sictireală tot mai accentuată a electoratului faţă de clasa politică, implicit faţă de procesul de votare. Acelaşi principiu, al reprezentati­vităţii, ar trebui respectat şi la alegerea consiliilor judeţene. Cum spunea un amic de-al meu, consiliile judeţene au un statut aparte faţă de primării şi, ca atare, este mai democratic ca preşedintele să fie ales de către consilierii judeţeni, nu prin vot direct, popular, al cetăţeanului. S-ar evita, spunea amicul, transformarea preşedinţilor de consilii judeţene în baroni locali cu drepturi absolute, care să nu răspundă nici măcar în faţa propriilor partide, cele care  i-au propus şi propulsat în funcţii. Poate că aşa este, dar revin la „durerea” mea. Unde este reprezentativitatea populară? Asta pentru că, aşa cum spuneam, lumea nu vine la vot. Şi dacă nu vine, ne trezim cu o prezenţă din ce în ce mai slabă, iar cei 33 de consilieri judeţeni – dau exemplu Aradului – sunt aleşi de un procent de 25% dintre alegători. Asta înseamnă că o majoritate simplă, de jumătate+unu dintre consilieri, îşi alege preşedintele de consiliu, dar votul din spatele acestor 17 consilieri (cât e necesar, la speţa noastră, pentru o majoritate simplă) este de 12,5% din votul electoratului. Foarte puţin, de-a dreptul nereprezentativ.
De fapt, acest 12,5% ca număr de voturi necesar, se poate face din efectivul de partid, plus unele rude, plus unele interese şi cointerese, plus ceva manevre pe la secţiile de votare (acolo unde vigilenţa adversarilor politici este mai adormită, voit sau nevoit). Ajungând la această demonstraţie, tragem concluzia că termenul de „reprezentativitate” se regăseşte cel mai puţin la aceste alegeri judeţene, în această formulă de vot. Mai ales că preşe­dinte poate ieşi din „căciulă”, în urma negocierilor, oricare dintre consilierii judeţenei validaţi, nu neapărat cel care conduce lista.
Bun, şi care ar fi soluţia? Consider că soluţia se află tot la legiuitor, că ar trebui schimbată legea, că ar trebui convinşi cetăţenii să vină la vot, că ar fi necesară un fel de obligativitate a prezenţei la urne. Cum? De asta avem zeci, poate sute de jurişti în Parlament, ca să găsească soluţii. Să-i recompenseze pe cetăţenii model, nu neapărat să-i pedepsească pe cei nepăsători. Să ofere reduceri la impozite, să acorde facilităţi fiscale etc. Sau, chiulangiilor, celor care nu au un motiv bine întemeiat să absenteze, să le taie unele drepturi cetăţeneşti, cum ar fi dreptul la grevă. Asta pentru că, de obicei, cei cu gura mare sunt tocmai aceia care nu se implică, „chibiţii” cum ar zice microbiştii sau jucătorii de cărţi.
Mai mult, dacă nu există o prezenţă semnificativă la vot (să-i spunem o treime din numărul celor cu drept de vot), conducerea consiliului respectiv să nu mai fie una politică, ci strict administrativă. Ca un fel de control judiciar, în care deciziile să fie luate de un administrator judeţean, iar doar aspectele de oportunitate să fie dezbătute, dar public, nu doar de către consilieri. Abia atunci putem vorbi  de reprezentativitate, implicit de transparenţă decizională. Iar dacă se invocă spre exemplu Constituţia, vreau să spun că e doar o Constituţie, nu Biblia, să nu poată fi modificată.

Recomandările redacției