Imediat după ce se va stinge febra ale­gerilor, iar noul preşedinte se va aşeza la Cotroceni, vor urma interminabilele dezbateri televizate despre Ziua Naţională a României şi despre eventualitatea schimbării acesteia. Aşa se întâmplă în fiecare an, când fel de fel de „specialişti” într-ale simbolisticii naţionale – felceri, croitori şi ţambalagii de toate sexele şi de toate vârstele – vor lua cu asalt studiourile televiziunilor şi îşi vor da cu presu­pusul despre ceea ce românii au mai sfânt pe acest pământ: limba şi credinţa. Deja, religia este aproape izgonită din şcoală, iar limba a devenit doar un simplu mijloc de comunicare. Prin urmare, religia nu mai şlefuieşte caractere, iar limba nu mai produce literatură de referinţă. Am crescut în casa părintească printre poveştile despre străbunicul meu, din Căpâlnaş, care cu o mână de poame – pentru că era vreme de post – s-a dus cu căruţa preţ de o săptămână până la Alba Iulia, împreună cu alţi câţiva consăteni, ca să participe la Marea Unire. N-a contat nici că era frig, nici că erau în pericol să-i împuşte sârbii şi nici că făceau deplasarea absolut pe cheltuiala lor. A contat doar împli­- nirea idealului naţional, la care visaseră din tată-n fiu. Şi asta, ca să vină acum o sumedenie de românei care fac alergie la frig şi care confundă sărbătoarea cu petrecerea, pentru a schimba Ziua Naţională a României, mutând-o de la începutul lunii decembrie într-o lună de vară, dacă se poate. Este o prostie fără margini, mai ales dacă ne gândim şi la faptul că românii, de-a lungul istoriei, au reuşit să ducă până la capăt destul de puţine proiecte naţionale. Ei bine, de departe cel mai important dintre acestea este cel legat de unitatea naţională, împlinit la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia şi proiectat la Arad, în jurul unor inte­lectuali patrioţi, în frunte cu Vasile Goldiş, Ştefan Cicio Pop, Roman Ciorogariu şi atâţia alţii. Atunci, românii din toate colţurile lumii au format un singur trup şi o singură fiinţă. Astăzi, precum am putut ve­dea în ultimii ani, povara unităţii naţionale este una destul de grea, ploaia şi frigul au devenit duşmani naţionali de temut, iar din studio­urile televiziunilor de ştiri se lan­sează ideea schimbării Zilei Naţio­nale. Undeva prin mai, când o repu­- blică ar trebui să serbeze ziua încoronării fostului monarh – culmea idioţeniei – sau poate prin august, când într-un singur război mondial ne-am trădat partenerii de două ori. Nu contează, dar măcar să putem ieşi la o bere, la mititei şi la iarbă verde. Sau, mai bine, să primim bere şi mici de la organizatori, cum s-a mai întâmplat prin câteva judeţe ale patriei, unde pieţele publice au fost goale, dar s-au călcat în picioare stând la coadă la fasole cu ciolan. Gratis! Şi iată ce drum lung avem de parcurs între a primi ceva de Ziua Naţională şi a da. Probabil că tocmai în această dihotomie s-a răstignit şi idealul nostru naţional. Cu toate acestea, se pare că mai avem o speranţă: diaspora. Departe de ţară, printre românii pribegiţi prin toate colţurile lumii, începe să înmugurească nădejdea. Doamne-ajută!

Recomandările redacției