Te superi dacă stau câteva clipe lângă tine?

Nu, ia loc, tu nu mă deranjezi niciodată.

Uite, suflete, de multă vreme vroiam să stăm doar noi doi de vorbă, te văd tare trist şi suspini mereu, te văd abătut şi parcă uneori chiar plângi, te văd atât de retras şi de părăsit, spune-mi, ce-i cu tine?, cine te-a rănit?, tu eşti sufletul meu şi nu vreau să te mai văd aşa.

Of, măi, omule, oare eu îţi aparţin sau tu mi-ai aparţinut? Oare eu sunt cel care te face pe tine trist sau raţiunea ta? Oare eu sunt cel liber sau cel închis, condamnat să trăiască după bunul tău plac, chinuit zi de zi? Nu m-ai lăsat să mă bucur niciodată de splendoarea cerului, de apusul minunat al soarelui, mi-ai interzis cu desăvârşire să iubesc cu adevărat măcar o dată, m-ai condamnat la nefericire, mi-ai omorât orice speranţă a dragostei pure, m-ai învăluit cu suferinţa, mi-ai dat doar pelin să beau, amărându-mă clipă de clipă. M-ai condamnat să iubesc doar ceea ce ai vrut tu, fără a mă lăsa măcar o clipă să iubesc ceea ce simţeam că este de iubit. M-ai alungat ori de câte ori vroiam să-ţi şoptesc cât de fericit sunt şi cât de minunat este Dumnezeu. M-ai răstignit cu indiferenţa ta, ai complotat tot timpul cu raţiunea împotriva mea, ţi-ai urmărit scopurile tale meschine şi, uneori, demonice, ai ales puterea banului şi opulenţa, condamnându-mă şi pe mine să trăiesc cu ele şi tot tu mă întrebi de ce sufăr?

Dar, dragă suflete, ce ai fi vrut să fac? Am ales cum este mai bine pentru amândoi, am încercat să mă ridic, să nu fiu batjocura tuturor, am vrut putere să le arat că sunt în stare să domin şi acum le am pe toate, am tot ce mi-am dorit.

Oare chiar ai tot? Oare nu vezi cât de trist sunt eu, care fac parte din tine? Ce folos că le ai, dacă pe mine, sufletul tău, m-ai secătuit, ce folos dacă mâine plec din tine, ce o să se aleagă de tot ce ai, ce folos că ţi-ai adunat atâtea şi pe mine eşti pe cale de a mă pierde, măi, omule? Eu nu te condamn, destul am suferit eu pentru ce ai făcut tu, destul am plâns şi am suspinat, destul! Strigătul meu mut nu a avut ecou în urechile tale! Destul m-am rupt de dor după ceea ce iubeam şi tu mi-ai stat împotrivă. Tu nu ai înţeles niciodată ce este sinceritatea şi fidelitatea, ce este dragostea după Dumnezeu, tu nu ai înţeles şi nu o să înţelegi niciodată de ce eu am iubit cu adevărat şi nu am lăsat să verse nimeni lacrimi pentru mine, tu nu ai cum să înţelegi, eşti o piatră ce încă este în viaţă şi m-ai condamnat şi pe mine la nefericire, ai făcut din mine tot ce ai vrut, acum sunt zdrenţuit şi plin de răni, ce nu se vor vindeca decât atunci când mă voi întoarce în înaltul cerului. Tu te-ai amestecat prea mult cu moartea, prea mult cu lumea aceasta de la care nu ai nicio mulţumire, ai ajuns să trăieşti în minciună, făcându-ţi viaţa un iad, şi-mi mai spui mie că ai dobândit tu toate. Uită-te ce ai agonisit, uită-te în jurul tău şi vezi că tot ce a fost frumos s-a urâţit datorită ţie. Ţi-ai bătut joc nu doar de oameni minunaţi care te iubeau aşa cum erai, ci şi de tine însuţi; ţi-ai bătut joc de toată splendoarea lumii de altădată, dar, ce-i mai dureros, este faptul că ţi-ai bătut joc şi de mine. Şi, spune-mi, ce folos că trăieşti fără sufletul tău, ce folos că eşti în viaţă, dar pe mine m-ai condamnat de mult la moarte?

Dar, suflete, acum este prea târziu să mai îndrept ceva în viaţa mea…, ce folos că am adunat atâtea, ce folos că am putere, ce folos că de-atâtea ori te-am vândut, ce folos că nu am ştiut să mă bucur de tine şi să te ocrotesc, ce folos că te-am chinuit cum nimeni altul nu şi-a chinuit sufletul. Am făcut din tine cârpă de şters pe jos, te-am condamnat la nefericire, te-am răstignit cu ura mea şi te-am sufocat cu obsesiile mele de putere, ce să fac acum ca să nu te pierd?

Nimic…, poate chiar nu este prea târziu, fă-mi o favoare, măcar acum: Zâmbeşte! Mi-a fost atât de dor de tine, te vedeam cum îţi mânjeai inima cu tot felul de mizerii şi mă aruncai în tot felul de gânduri, scurgând fiecare picătură de viaţă din mine, acum măcar zâmbeşte, eu sunt aici şi te-am aşteptat. Au trecut mulţi ani, foarte mulţi de când nu am mai purtat un dialog sincer şi acum, când mă hotărâsem să plec la Creatorul meu, acum, când Dumnezeu mă aşteaptă cu braţele deschise pentru a-mi îngriji rănile, acum te-ai gândit să vii la mine, să mă faci să renunţ la marea mea plecare. Am aşteptat de mult acest moment, când să mă despart de tine, de raţiunea din tine, îmi doream de atâtea ori să te părăsesc, dar nu am putut, te iubesc prea mult şi Dumnezeu m-a trimis să-ţi fiu viaţă, să nu fii doar oase şi carne învelite în piele, ci şi fiinţă vie, care să iubească, să fie fericită şi să se bucure de frumuseţea lumii pe care Stăpânul meu şi al tău a lăsat-o pentru noi.

Te-am iubit şi nu am vrut să te pierd, am fost tot timpul cu tine, am plâns când tu râdeai de oamenii care puneau suflet în tot ceea ce făceau, am suferit când te vedeam cât de ignorant puteai fi, am aşteptat ca măcar odată să asculţi şoapta ce ţi-o spuneam, am crezut în tine, dar anii au trecut şi acum ce a rămas din noi?, un suflet trist care nu a putut iubi niciodată şi un trup obosit şi măcinat de atâtea răutăţi şi îmi mai ceri să rămân? Pentru ce, pentru suferinţele pe care le-am îndurat? Nu am vrut să te pierd, chiar dacă, de multe ori, vroiam să plec din tine… dar, acum, zâmbeşte, vom fi liberi amândoi.

Te rog, suflete, nu mă părăsi, nu vreau să te pierd, hai să începem iar, atâta vreme cât suntem împreună, nimeni nu ne va face rău. Simt că încep să mă redescopăr, simt că Dumnezeu este în mine prin tine, simt că pământul fuge de sub picioarele mele dacă te voi pierde. Nu mai vreau să te rănesc, vreau să fim împreună, vreau să simt şi eu iubirea pe care tu ai avut-o pentru mine, vreau să iubesc şi să nu mai fie nimeni care să ne facă să suferim. Te rog, suflete, hai cu mine, hai să reclădim universul pierdut dintre noi, hai să fugim împreună acolo unde nu ne poate nimeni despărţi şi să rămânem până când Dumnezeu ne va separa. Vreau să învăţ de la tine cum să iubesc sincer şi cu adevărat, vreau să mă înveţi să fiu bun, să iert, să fiu fericit şi să îl redescopăr pe Dumnezeu, te rog, rămâi…, rămâi cu mine şi iartă-mă pentru toată suferinţa pricinuită… iartă-mă, de poţi, iartă-mă, suflete al meu.

Of, omule, nu din milă am să rămân, ci din dragostea lui Dumnezeu pentru tine, şi pentru inima care a iubit, cum am iubit şi eu. Hai… hai că a apus soarele de mult şi se apropie noaptea, hai să plecăm, fără să aruncăm măcar o privire în trecut, pentru că acolo sunt multe lacrimi…, hai, omule, a zis într-un final sufletul.

Şi-au plecat împreună omul cu sufletul lui.

 

Paul Krizner

Recomandările redacției