Biserica în timpul nostru are trei domenii de dialog în care ea trebuie să fie prezentă, în lupta pentru om și pentru ce anume înseamnă a fi persoană umană: dialogul cu statele, dialogul cu societatea – în el inclus dialogul cu culturile și cu știința – și, în sfârșit, dialogul cu religiile. În toate aceste dialoguri, Biserica vorbește pornind de la acea lumină pe care i-o oferă credința. Însă ea întrupează în același timp amintirea omenirii care, încă de la începuturi și de-a lungul timpurilor, este amintire a experiențelor și a suferințelor omenirii, în care Biserica a învățat ceea ce înseamnă a fi oameni, experimentând limita și măreția, posibilitățile și limitările. Cultura umanului, al cărui garant ea devine, s-a născut și s-a dezvoltat din întâlnirea dintre revelația lui Dumnezeu și existența umană. Biserica reprezintă amintirea faptului de a fi oameni în fața unei civilizații a uitării, care de acum se cunoaște numai pe ea însăși și propriul criteriu de măsuri. Însă așa cum o persoană fără amintire a pierdut propria identitate, tot așa și o omenire fără amintire și-ar pierde propria identitate. Ceea ce, în întâlnirea dintre revelație și experiența umană, a fost arătat Bisericii merge, desigur, dincolo de domeniul rațiunii, dar nu constituie o lume deosebită care pentru cel care nu crede ar fi fără nici un interes. Dacă omul cu propria gândire intră în reflecția și în înțelegerea acelor cunoștințe, ele lărgesc orizontul rațiunii și asta se referă și la cei care nu reușesc să împărtășească credința Bisericii.
În dialogul cu statul și cu societatea, Biserica nu are desigur soluții pregătite pentru fiecare problemă. Împreună cu celelalte forțe sociale, ea va lupta pentru răspunsurile care corespund mai mult măsurii juste a ființei umane. Ceea ce ea a găsit ca valori fundamentale, constitutive și nenegociabile ale existenței umane trebuie să apere cu maxima claritate. Trebuie să facă tot posibilul pentru a crea o convingere care să se traducă apoi în acțiune politică.
În situația actuală a omenirii, dialogul religiilor este o condiție necesară pentru pacea în lume și de aceea este o obligație pentru creștini ca și pentru celelalte comunități religioase. Acest dialog al religiilor are diferite dimensiuni. El va fi înainte de toate pur și simplu un dialog al vieții, un dialog al împărtășirii practice. În el nu se va vorbi despre marile teme ale credinței – dacă Dumnezeu este trinitar sau cum trebuie înțeleasă inspirația Sfintelor Scripturi etc. Este vorba despre problemele concrete ale conviețuirii și responsabilității comune pentru societate, pentru stat, pentru omenire. În asta trebuie învățat să fie acceptat celălalt în modul său de a fi și de a gândi în mod diferit. În acest scop este necesar să se facă din responsabilitatea comună pentru dreptate și pentru pace criteriul de fond al colocviului. Un dialog în care e vorba de pace și de dreptate devine de la sine, dincolo de ceea ce este pur și simplu pragmatic, o luptă etică în privința adevărului și în privința ființei umane; un dialog în privința evaluărilor care sunt presupuse pentru toate. Astfel, dialogul, într-un prim moment doar practic, devine totuși și o luptă pentru modul corect de a fi persoană umană. Chiar dacă alegerile de fond nu sunt ca atare în discuție, eforturile în jurul unei probleme concrete devin un proces în care, prin ascultarea celuilalt, ambele părți pot găsi purificare și îmbogățire. Astfel aceste eforturi pot să aibă și semnificația de pași comuni spre unicul adevăr, fără ca alegerile de fond să fie schimbate. Dacă ambele părți pornesc de la o hermeneutică de dreptate și de pace, diferența de fond nu va dispare, totuși va crește și o apropiere mai profundă între ele.
Pentru esența dialogului interreligios, astăzi în general se consideră fundamentale două reguli:
1. Dialogul nu are în vizor convertirea, ci înțelegerea. În asta se deosebește de evanghelizare, de misiune.
2. Conform cu asta, în acest dialog ambele părți rămân în mod conștient în identitatea lor, pe care, în dialog, n-o pun în discuție nici pentru sine nici pentru ceilalți.
Aceste reguli sunt corecte. Totuși, cred că în această formă sunt formulate prea superficial. Da, dialogul nu are în vizor convertirea, ci o înțelegere reciprocă mai bună: acest lucru este corect. Însă căutarea de cunoaștere și de înțelegere vrea mereu să fie și o apropiere de adevăr. Astfel, ambele părți, apropiindu-se pas cu pas de adevăr, merg înainte și sunt în drum spre o împărtășire mai mare, care se întemeiază pe unitatea adevărului. Cât privește faptul de a rămâne fideli propriei identități: ar fi prea puțin dacă creștinul cu decizia sa pentru propria identitate ar întrerupe, ca să spunem așa, pe baza voinței sale, calea spre adevăr. Atunci faptul de a fi creștin ar deveni ceva arbitrar, o alegere pur și simplu faptică. Atunci el, desigur, n-ar ține cont de faptul că în religie se are de-a face cu adevărul. În această privință aș spune că creștinul are marea încredere de fond, ba chiar marea certitudine de fond că poate să înainteze liniștit în larg în marea vastă a adevărului, fără a trebui să se teamă pentru identitatea sa de creștin. Desigur, nu noi suntem cei care posedăm adevărul, ci el este cel care ne posedă pe noi: Cristos, care este Adevărul, ne-a luat de mână și pe calea căutării noastre pasionate de cunoaștere știm că mâna sa ne ține cu putere. Faptul de a fi susținuți interior de mâna lui Cristos ne face liberi și în același timp siguri. Liberi: dacă suntem susținuți de El, putem intra în orice dialog în mod deschis și fără frică. Siguri, pentru că El nu ne lasă, dacă nu suntem noi înșine cei care ne dezlipim de El. Uniți cu El, suntem în lumina adevărului.
