„Actoria este o meserie misterioasă, aşa cum misterios, tainic este tot ce e frumos în existenţă“

poza2

– Mariana Buruiană, prin anii 1972-1973 lucram la Tipografia Arad împreună cu părinţii tăi, Simion şi Maria Buruiană. Mama ta, o cunoscută pictoriţă, ne spunea că fetiţa ei, adică tu, va ajunge o mare actriţă. Noi credeam că mama ta exagerează. Erai o adolescentă foarte frumoasă, în uniformă, cu o cordeluţă albă în păr. Toţi flăcăiandrii din tipografie te admiram. Până la urmă mama ta a avut dreptate: ai ajuns o mare actriţă.

Te rog să vorbeşti niţel despre perioada copilăriei tale, să punctezi câteva lucruri care ţi-au rămas puternic întipărite în minte şi-n inimă.

-Îmi aduc aminte locul Tipografiei, unde lucrau părinţii mei… Mai intru şi acum uneori, acolo, în acea curte, să îmi amintesc… Am fost marcată de acel loc… era/este vis-a-vis de Şcoala pedagogică, unde am făcut cursul primar… după ore intram acolo să îmi văd părinţii… curtea tipografiei era fascinantă cu mulţimea de ateliere, maşini zornăitoare, litere în cutiuţe, şi secţia de zincografie, propusă de tata, unde inventase el, la un moment dat, litera de plastic, visând ca oamenii, într-un viitor apropiat, să nu mai lucreze cu plumb… şi tot el făcuse pentru ca să apară pentru prima oară în ziarul tipărit alb/negru pozele color, Flacara Roşie să fie roşie… Am avut doi părinţi… „ca doi porumbei“, aşa i-am descris unei cunoştinţe la un moment dat, în tinereţe… m-am mirat şi eu că am spus aşa atunci când am spus… nu păreau „porumbei“ din punct de vedere fizic, şi condiţiile grele de lucru nu ascultau de sensibilitatea lor… amândoi erau foarte „poetici“ înlăuntru, căutători, pătimaşi, naivi şi puri în aspiraţii şi fragili, ca doi porumbei pe care nu ai cum să îi prinzi, să îi cucereşti… sau să îi desparţi. Aspiraţiile lor erau foarte înalte, sufletele la fel! Tata scria poezii. Le-am descoperit acum într-un caiet… multe le-am descoperit acum… cuvintele curgeau uşor şi imaginile erau născute dintr-o nevoie pătimaşă de a pătrunde-cuceri necunoscutul, de a depăşi realitatea, prin joc, prin bucurie. Tata scria Pluguşorul pentru fiecare început-sfârşit de an. Mama îl corecta, îi îndrepta viziunile, îl inspira, conducea. Apoi, când a început să picteze – eram încă în cursul primar – mama a devenit foarte preocupată de pânzele ei, astfel că tata a început la rândul lui să o ajute: sfori, cuie, vopsele, şevalet, fixarea pânzelor… aşa că nu prea aveai cum interveni între ei. Creau un fel de cerc magic împreună. Datoria mea era să învăţ bine. O făceam cu multă  bucurie. Inspirată de ei am fost o elevă bună. Mi-a plăcut să citesc, să scriu. Scriam cel mai frumos din clasă, în clasa a IV-a, aşa a spus învăţătoarea. Mi-a plăcut caligrafia. Ma cufundam în tăcere de multe ori, şi îmi erau prieteni malul Muresului, cerul întins, şi străzile, străzile Aradului. Mihai Eminescu, Lucian Blaga (Postăvarului), Căpitan Ignat. Ţin minte cum se simţea asfaltul sub talpile goale… Fiindcă ne jucam până seara, când asfinţea soarele, şi, cum asfaltul era foarte încins, era plăcut să simţi cum se răceşte sub tălpi… Răcoarea serii odihnea ziua… briza vântului îmi alina faţa, pletele şi trupul. Iar picioarele simţeau asfaltul răcindu-se. Totul vibra, pulsa de viaţă. O  viaţă pe care cei din jurul meu – şi poate şi eu, fără să ştiu de unde – şi-o doreau autentică, frumoasă. Verile erau foarte fierbinţi în oraş. Ne jucam în curtea blocului până seara târziu, pe pământ, printre blocurile în construcţie… simţeam trecerea căldurii sub tălpi când alergam pe străzile din afara blocului, îmbrăcate de-acum cu asfalt… căutându-ne unii pe alţii în jocul „de-a v-aţi ascunselea“ strigând cât ne ţinea gura: „Urma scapă turma!“ Străzile m-au însoţit mereu în visele copilăriei, încă de la grădiniţă. Mi-au ştiut gândurile, şi nu glumesc, nu exagerez, aceste străzi mă cunosc încă, fiindcă atunci le-am vorbit… fiindcă deşi ele s-au schimbat, legătura între ele şi mine a rămas. Cea mai mare surpriză din partea „lor“,a fost acum câţiva ani, când o studentă mi-a spus o poezie, Pastel bolnav  de Ion Minulescu. Părea că e un exerciţiu de actorie, dar eu primeam prin ea un mesaj din partea „străzilor“de-acasă… treceam pe lângă un spital de boli de plămâni când mergeam să îmi vizitez bunicii, există şi acum. Soarele bătea foarte tare în acea zonă, de multe ori şi acum e la fel. Mergeam de obicei la prânz, sau după-amiaza şi vedeam bolnavii cum jinduiesc, privind după ferestrele închise, în hainele vărgate de spital, visau la libertatea străzii, la soarele de afară. Mă priveau timid şi întăream cumva pasul când treceam pe acolo, le aruncam zâmbete discrete, îi salutam lăuntric. Îi simţeam cum se văd în locul meu, trecând liberi sub soarele străzii şi cum nu îşi dădeau voie să creadă ca se poate. Cum jinduiau fără speranţă… Deseori se întâmpla să simt aşa, fiindcă traseul era acelaşi, şi au fost ani mulţi când l-am făcut… şi emoţiile se repetau de fiecare dată… astfel că atunci când proaspăta studentă a recitat poezia la ora de vorbire, în care eram numai noi două, mi s-a părut că ceva de dincolo de planul cunoscut îmi vorbeşte…  şi îmi spune că mă cunoaşte, îmi cunoaşte intenţiile, sufletul…

 

Poeziile nu sunt invenţii… ele sunt mărturii… limbajul lor e universal. Iată poezia:

 

PASTEL BOLNAV

doctorului Ionescu-Mihăeşti

 

Ce primăvară tristă şi ce spital tăcut!…

Bolnavii albi, ca albul pereţilor,

Privesc

Ne’ncrezători spre soare —

Bizar necunoscut —

Pe care întâia oară acum parcă-l zăresc.

Ce primăvară tristă şi ce spital tăcut,

Cu scările tocite

Şi sălile pătrate,

Prin care paşii parcă vorbesc de cei de ieri —

De cei aduşi pe braţe

Şi scoşi întinşi pe spate,

De cei trecuţi de pragul supremei mângâieri.

Ce primăvară tristă şi ce spital tăcut!…

Ferestrele deschise spre soare parcă vor

Să strângă-n braţe-ntreaga căldură

Şi lumină.

În timp ce condamnaţii tăcuţi, din patul lor,

Fac semne desperate…

Şi doza de chinină

Alunecă pe gâtul pierduţilor

Ce vor

Să-şi schimbe-apropiatul sfârşit în inceput.

. . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . .

Ce primăvară tristă şi ce spital tăcut!

 

Buruiană decupatCeva asemănător, un mesaj tot aşa, venit dintr-un trecut ascuns, l-am mai primit odată, în Apuseni, când, aşteptând o maşină într-un magazin aflat la şosea, am văzut un om intrând grăbit să cumpere ceva. A dat cu ochii de mine şi brusc a început să cânte un cântec ce îl cântam la grădiniţă,socotit demult pierdut: „Am să vă spun copii povestea unui ciobănaş… a unui ciobănaş“. Cei aflaţi în jurul meu în magazin, mai tineri, nu cunoşteau cântecul. Dar pentru mine era ca şi cum o parte dintr-o amintire intimă, numai de mine ştiută, se transferase în omul acela necunoscut şi mă atenţiona astfel. Şi însuşi omul mă atenţiona, căci stătea cu degetul îndreptat spre mine şi cânta. El a început să cânte brusc, aducându-şi parcă şi el aminte… şi cânta mirându-se. A cumpărat apoi ceva, vânzătoarea n-a comentat ce face. Apoi a plecat. Eu am rămas cu mesajul primit… n-am comentat, n-am povestit. Înainte de acei ani se întâmpla să îi scriu mamei versurile uitate de la cântece vechi, ca să îi împrospătez memoria, şi astfel viaţa interioară. „Trei negri mititei“, „Strada“… Îşi amintea cu lacrimi şi cânta cântecele vechi, pentru că sufletul să nu moară. Astfel că acest cântec cu Ciobănaşul venea ca o atenţionare în plus. Fiindcă aveam poze de la grădiniţă, din timpul unui spectacol/serbare Cenuşăreasa, când un „coleg“ tot ca mine de „mare“, adică de vreo 5-6 ani, cu cuşma pe cap, cânta la fluier cântecul cu ciobănaşul. Cânta pentru Cenuşăreasă. Adică pentru mine. Legat de ce aveam să fiu (ca profesie) în viitor, îmi amintesc cum am dat o soluţie scenografică pentru o scenă importantă, în acel spectacol. Rochia în care trebuia să apară Cenuşăreasa transfigurată în prinţesă aveam să o port sub rochia cernită în care „jucam“ rolul. În momentul Schimbării/Transformării, Zâna mă atingea cu bagheta şi apoi desfăcea şnurul de la gât. Rochia cernită cădea la pământ şi în locul ei rămânea rochia albă, strălucitoare, din satin. A fost „ideea“mea, ţin minte bucuria de a o împărtăşi, „soluţia“găsită atunci ca răspuns la neliniştea educatoarei care se sfătuia cu colegele ei cum să rezolve „scena“ (o intuiţie a lucrat, pesemne… o regăsesc acum… într-adevăr noi avem sub trupul nostru de carne trecător, un alt trup strălucitor. Ştiaţi? Se descoperă în meditaţie, în rugăciunea profundă… îl avem ca o haină veşnică, nemuritoare… schimbăm trupul cum am îndepărta o haină atunci când e prea cernit, îl schimbăm cu unul nepieritor… devenim prinţi, din cenuşărese ne schimbăm în prinţese! Stăm la locul nostru, suntem recunoscuţi ca fiind cei ce suntem… ni se potrivesc pantofii… trăsura vine la timp… totul în armonie! – iată, descoperirile continuă chiar în această clipă: „Să vie Trăsura“ – rostit de Ofelia, în ultima scenă, n-avea nici o logică, nu îl puteai lega de nimic, dar înţeleg acum că se referea la acest arhetip al salvării, al Marii Schimbări, care a şi urmat apoi pentru Ofelia, dar în alt sens! Această mişcare de schimbare a Uniformei nu am gândit-o, ci intuiţia/cunoaşterea anterioară a găsit răspunsul! Educatoarea a acceptat soluţia mea. Ceva atât de firesc, de simplu. Foarte puţin spectaculos, dar eram atât de bucuroasă încât educatoarea a acceptat. Pozele de-atunci arată o fetiţă serioasă şi concentrată. Am luat aminte la ele, după ani de zile… şi mi-am amintit cum, la intrarea în scenă, mă deranjau glumele, neorânduiala, chicotitul… (şi peste ani am rămas la fel…). Costumele pentru spectacolele de la grădiniţă mi le cosea mama, cu mâinile ei. Ea a continuat să facă asta de-alungul vieţii. Îi plăcea să imagineze şi să coase haine frumoase… le cosea cu mâna, nu la maşină. Se dedica cu toată fiinţa. Se bucura de imaginea femeilor frumoase. Spunea că femeia este ceva deosebit, tainic, ceva ce trebuie onorat pentru simplu fapt că este. Bărbatul este o creaţie de început. Dar femeia este creaţia cea desăvârşită… Spunea că femeia este iubită şi respectată pentru simplu fapt de a fi femeie, şi de aici i se trag lumii toate necazurile. Onora şi respecta feminitatea. Şi pe mine mă învăţa să admir şi să iubesc frumuseţea. Anii de început au fost extraordinar de rodnici în frumuseţe pentru mine şi mama. Iubirea ei era atât de puternică, era precum caisul înflorit din curtea bunicilor, nutrea o iubire aproape palpabilă! Suferinţa ei era pe măsură şi când se plângea că nu are parte de iubire îndeajuns, eu îi spuneam: „Eu te iubesc, mama! – da? Întreba cât de mult? Cât Pământul! – venea răspunsul!“ Şi într-adevăr măsuram iubirea mea prin Puterea Pamântului. Şi Pământul ştia!. Mi-a arătat pe urmă, prin semnele/chemările/mesajele sale pe care le-am primit! Acum ştim că totul – tot ce simţim, gândim, spunem, facem – se imprimă în realitatea din jur, o creează! Există în vremea de azi o parte de ştiinţă – cea nouă – care aşa spune: „Totul este Viu, este Conştiinţă“. Şi  afirmă: nu „materia creează conştiinţa“, ci invers „conştiinţa creează/conduce/formează materia“. Pentru mama, crescută în spiritul materialismului dialectic toate astea au produs multă confuzie, fiindcă conţinutul ei sensibil vedea într-un fel, iar educaţia, teoria, ideologia noii lumi o învăţa invers. Dar asta aveam să descopăr pe urmă. Noi nu ne dăm seama ce facem cu Puterea noastră de a iubi, de a simţi. Totul/toate sunt marcate/se nasc şi mor din Asta.

Putem să iubim sau putem să distrugem, cu aceeaşi uşurinţă.

Acum câţiva ani, am intrat în curtea Tipografiei să revăd locurile. M-a întâmpinat în ea chipul lui Iisus. Nu mai fusesem acolo de zeci de ani. Închisesem ochii când am păşit sub boltă, traversând strada dinspre şcoală, şi când i-am deschis am am văzut în faţa mea Chipul lui Iisus… era zugrăvit pe o fereastră, pe o casă construită acolo, poate un paraclis… ca o Întâmpinare din Vechime era Chipul Lui în acea curte în care încă mai auzeam sunetele vocilor noastre strigându-se. Mama apărea  la geamuri, tata ieşea şi mă urmărea din uşile diferitelor ateliere pe care le schimba pe rând. lisus a fost Singurul Martor la acea întrevedere cu trecutul. A fost ca un susţinător şi Prieten care mă aştepta acolo. A fost, pentru mine, un mare ajutor… un miracol.

 

– La facultate ai avut colegi de an care au devenit cu timpul nume de rezonanţă naţională şi chiar internaţională: Marcel Iureş, Adrian Pintea, Mirela Gorea, Dragoş Pâslaru, Micaela Caracaş… Care era atmosfera acelor ani? Credeaţi atunci că veţi dobândi succesele de acum?

Mariana_Buruiana_1244218065_0-Atmosfera era extraordinară, fiindcă nu aveam decât clipa prezentă şi… nici un viitor! Sau un viitor pe care îl investeam cu toata forţa noastră de a crede. Repetam non-stop, pentru perfecţionare şi cunoaştere. Nu se intra uşor la teatru, erau foarte puţine locuri. Nimeni nu ştia care sunt criteriile de acceptare, nu existau reguli clare, astfel că totul era destul de misterios. Era nevoie să descoperi singur, şi asta ne făcea deosebit de atenţi. Eram interesaţi de fiecare reuşită sau eşec al colegilor, căci învăţam din asta. Pintea era actor deja format în anul doi. Mă întrebam de ce mai e la şcoală. Era fascinant, strălucitor şi absolut, eu eram foarte timidă, şi mă consideram mereu nepotrivită cu locul să fiu „actriţă“, mi se parea de neatins… ceva ce nu voi putea face niciodată. Iureş avea o blândeţe – o are şi acum – care mă impulsiona mereu înspre mai bine, mi-a dat multă încredere, prin simpla prezenţă. A fost un partener foarte bun, din şcoală începând. Generozitatea lui personală a adus un plus de nobleţe variatelor personaje, de orice gen ar fi fost. Acei ani de formare pentru un profesionist sunt irepetabili şi unici, la fel ca şi copilăria. Extrem de importanţi părinţii, extrem de importanţi profesorii. Faptul ca l-am avut profesor pe dl. Moraru a fost un noroc dictat de destin. Primii doi ani dl. Moraru ne-a învăţat cu ce îşi imagina că ar trebui să dăruiască unor copii aflaţi la început, şi s-a întrecut pe sine. Eu am primit foarte mult în acei ani. Am învăţat cum să îmi conduc sensibilitatea lăuntrică, cum să stau pe scenă, cum să simt jocul, ritmul, atmosfera. Am dat drumul „poeziei launtrice“. Dl. Moraru aprecia aceasta, preţuia poezia. Au fost ani magici, de poveste. Colegii de la celelalte clase veneau să asiste la lecţiile d-lui Moraru, iar la examene participam cu toţii, indiferent  de la ce clasă. La spectacolele diverselor teatre – dar mai ales Bulandra – mergeam cât de des puteam, astfel că nu făceam decât asta, nu trăiam decât pentru asta. Pentru mine, un elev cuminte şi studios a fost ceva neobişnuit. Mi se părea că „trăiesc“ în sfârşit, scăpasem de „capătul de sus al cetăţii“ de-acasă pe care, uneori, îl simţeam apăsător. Am scris de el în primele versuri când eram la liceu. L-am regăsit acum câţiva ani. Totuşi nu m-am predat cu totul „noii vieţi“, şi fraza „ai venit la teatru fiindcă nu ţi-a plăcut cartea“ repetată des de-a lungul timpului, nu am înţeles-o. Şi nu o înţeleg nici acum. Mai demult, teatru se făcea de către iniţiaţi. Există o carte a lui R. Guenon legată de asta. Fiindcă teatrul – actoria, regia, recitarea – nu presupune o muncă uşoară, sau comună, ci dimpotrivă, ceva ce ţine de educaţie şi cunoaştere, cred că teatrului i-ar sta bine nu numai pe scenă ci şi în şcoală. Chiar dacă e pentru cei puţini, aşa cum şi muzica şi desenul sunt discipline aparte, teatrul e chiar mai aproape de cunoaştere decât ele. Nu poţi fi în Centrul Universului – aşa cum orice actor ştie că i se cere să fie, indiferent ce rol joacă – fără să te preocupe să înţelegi ce înseamnă asta. Şi ca să înţelegi… oare ce ar trebui? Teatrul nu e mai greu de înţeles decât materiile grele predate în şcoli, dar pentru viaţă, pentru pregătirea poetică a sufletului, atât de necesară unei vieţi frumoase şi rodnice, teatrul ar ajuta mult mai mult decât ele.

Când am jucat Hamlet-ul lui A.Tocilescu la Londra, în 90, am avut surpriza să văd în jurul meu copii de liceu care studiaseră la clasă piesa Hamlet şi acum o vedeau în interpretarea noastră. Şi cum noi nu aduceam o înţelegere tocmai obişnuită a piesei, ei discutau despre viziunea noastră. Le plăcea noutatea adusă de noi. O comparau cu ce învăţaseră la şcoală. Desluşeau noi sensuri. Erau mai prezenţi, mai atenţi, şi mai dedicaţi decât mulţi oameni maturi pe care îi găseam atunci în jur. Şi m-am bucurat foarte mult. Am ţinut mereu minte acest moment. L-am comparat cu România. Cât de bine ar fi ca şi la noi să fie aşa! Şi la fel am mai dorit ca şirul de copii ce vizitau British Museum să îl văd că are un corespondent şi în România. Şi toate astea nu pentru actul cultural în sine, ci pentru viaţa ce o degaja astfel de trăiri, de evenimente. Valorile culturale vorbite şi vizitate erau vii pentru acei copii, ei trăiau din ele! Noi ne-am obişnuit prea mult să desconsiderăm ce e românesc. Ca şi când ne-ar fi ruşine. Ca şi când ne-am dezice de ce purtăm în noi, de „moştenire“. Totul se trage poate de la faptul că nu ştim cum s-au petrecut evenimentele. Şi atunci nu le putem interpreta. Nu le putem preţui, apăra şi chiar acum, când se fac descoperiri noi, legate de istoria noastră, tot nu înţelegem. Dar în acei ani, când am fost studenţi, atmosfera era alta, dorinţa de perfecţionare era foarte  mare, împreună cu spiritul de echipă, care se dezvolta şi se preda. Pentru că „eu şi Adi Pintea eram în şcoală“ (acestea au fost cuvintele ei), doamna regizoare Cătălina Buzoianu a avut inspiraţia să monteze Romeo şi Julieta, un spectacol desăvârşit. I-am fost mereu recunoscătoare fiindcă în acel an, IV, urma să dau licenţa şi Julieta a fost salvarea, fiindcă la clasă nu aveam ca rol decât o dublură, şi astfel puţine repetiţii. Atmosfera de care mă întrebi, Petre Don, a excelat în acel spectacol care a devenit emblema acelor ani, un noroc, o întâlnire! O adunare de forţe, toate dăruite. Muzica lui Mircea Florian a fost deosebit de inspirată. El a fost chemat tot de Ctălina. Ea a adunat studenţi din mai mulţi ani şi de la toate clasele. A fost creaţia doamnei regizoare Cătălina Buzoianu acest spectacol. Cântam aproape toţi. Nu făceam un spectacol muzical, dar interpretam prin sunete muzicale anumite stări sufleteşti. Fără cuvinte, uneori doar sunetele exprimau starea interioară. Şi instrumentele erau sugerate tot aşa, din gură, în scena Balului cream atmosfera prin noi înşine. Asta se cheamă actorie. Nu aveam un decor prea complicat. Purtam tenişi în picioare, şi, uneori jucam desculţă. Rochia era din tifon şi pânză. Suflul vieţii se făcea simţit. A fost un mare succes. A fost atâta dăruire încât probabil am impresionat destinul, şi am avut parte de o invitaţie la un festival studenţesc, în Durham, Anglia, în 1978. În acei ani aşa ceva se întâmpla rar. Nu se ieşea uşor din ţară. Majoritatea eram copii care stăteam la cămin, trăiam din bursă… de multe ori ne vindeam cartela de masă ca să ne rămână bani pentru altele necesare. Să pleci în străinătate costa mult, deşi o parte din sumă era susţinută de şcoală, dar şi noi trebuia să contribuim. Până nu am făcut rost de bani nu am putut pleca. Pentru unii nu a fost o problemă, pentru unii da… prin efortul părinţilor mei, deloc uşor, fiindcă salariile erau foarte mici, şi noi nu aveam altă sursă de venit, am plătit suma necesară. Astfel că am avut parte chiar de la început de o mare deschidere: Julieta, într-un festival international, şi apoi oprirea în Londra o zi, şi, apoi, două zile în Paris, fără spectacol, doar să vizităm… aşa, fiindcă era în drum. S-a ocupat de aceasta decanul facultăţii, dl. Octavian Cotescu. A fost un gest rar, o realizare de exceptie. Un efort diplomatic, căci aprobările nu au fost uşor de primit. A mai plecat atunci cu noi şi o piesă românească, Avram Iancu, text scris de viitorul regizor Mihai Măniuţiu. Regia acestui spectacol: Alexandru Dabija. Amândoi viitorii regizori erau studenţii Cătălinei Buzoianu. În spectacolul Romeo şi Julieta au jucat aproape toti cei amintiti de tine. Şi mulţi alţi actori ce au devenit pe urmă foarte cunoscuţi: Răzvan Vasilescu, Oswald Gayer,Teodosiu, Adriana Trandafir au debutat în acest spectacol.

 

– Mariana Buruiană, erai încă studentă la institut când ai debutat în filmul „Patima“. În treacăt fie spus şi eu am debutat cu o cronică liliputană la acest film, încurajat de Radu Cosaşu, în revista Cinema. Revin la „Patima“. Ai jucat în acest film alături de Draga Olteanu Matei, Gheorghe Cozorici, Emanoil Petruţ, Vasile Cozma, Ovidiu Moldovan… Cum te-ai simţit printre atâţia „monştri“ tu, o debutantă?

Mariana_Buruiana_1248647163_0-Nu mă simţeam în nici un fel. Aveam sentimentul că sunt „picată din cuib“. O rătăcită. Un SOS permanent se făcea simţit, şi cred că aşa a început „mersul pe sârmă“ pe care unii comentatori de spectacole îl considerau o realizare de excepţie. „Mersul pe muchie“… da, nu eram în largul meu. Voiam să învăţ. Învăţam din mers. Mă fascina jocul Doamnei Draga Olteanu. Voiam să înţeleg ce se petrece într-un actor când joacă, eram doar în anul I la facultate. Ea mi-a simţit nesiguranţa, şi, în scena când trebuia să plâng şi nu ştiam cum, ea a stat în spatele camerei şi mi-a vorbit. M-a adus în stare să plâng vorbindu-mi. Când,  privindu-mi emoţiile, mi-a spus: „eu sunt mică. Vreau la mama“. Am plâns… şi ei au filmat. Nu era foarte profesionist ce s-a intâmplat. Mamei i-a plăcut secvenţa. Mi-a spus „Eşti foarte drăguţă, acolo când plângi“. Nu ştia că pentru mine era un plâns adevarat, nu jucat. Şi că el s-a stârnit dintr-un dor real de ea, dar a fost folosit în film pentru o altă situaţie! Şi că plânsul a fost amestecat şi cu conştienţa că – iată! –   sentimentele intime sunt speculate ca să iasă bine secvenţa! Am realizat că îţi este stârnită fiinţa, reacţiile ei, ca să apară bine în film. Desigur că asta nu e actorie. Dar eram la început şi nu ştiam cum să fac altfel, asta a fost. Tot atunci mi-am dat seama că doresc să îmi găsesc propriul fel artistic de a simţi şi reda ce simt. Astfel că a început un drum lung al cunoaşterii de sine şi al găsirii mijloacelor artistice de redare a sentimentelor, căci, tot atunci, la Patima, chiar dacă eram la început şi învăţam la faţa locului, am făcut şi după cum m-a dus intuiţia… şi cred că uneori se vede diferenţa, între scenele în care nu eram convinsă, şi altele în care eram sinceră. Am aflat atunci că nu mă supun uşor indicaţiilor, şi că rezolvările pe care le primesc de la laboratorul lăuntric sunt neaşteptate chiar şi pentru mine. Actoria este o meserie misterioasă. Asa cum misterios, tainic este tot ce e frumos în existenţă…

 

– În întreaga ta carieră din teatru şi film ai creat roluri memorabile, care au făcut deliciul atât publicului cât şi criticii. „Hamletul“ din anul 1985, de exemplu, regizat de Alexandru Tocilescu, în care ai jucat alături de Ion Caramitru (Hamlet,  Ofelia), se spune că e cel mai reuşit „Hamlet“ de după cel de Al Doilea Război Mondial. Dar au fost şi alte zeci de roluri care au făcut dovada profundului tău talent. Spuneai cândva că „m-am făcut actriţă ca să dau lumină oamenilor.“

În prezent, mai ai de „dat lumină“ oamenilor iubitori de teatru?

tim-Această expresie „să dau lumină oamenilor“a fost susţinerea pe care conştiinţa mea a auzit-o lăuntric când am ales să dau examen la institutul de teatru. Nu am vrut să aleg neapărat asta… dacă nu reuşeam de prima dată nu aş mai fi dat examen. Dar parcă nu aveam cum altfel să împărtăşesc această Lumină. Era ceva foarte concret ce simţeam atunci. Citeam romanul Descult, în care se repeta „Să nu uiţi Darie“. Şi eu mi-am propus să nu uit. Să nu uit suferinţa oamenilor, necazurile lor, şi faptul că nu e normal să nu fie fericiţi. Număram familiile din blocul în care stăteam şi mă miram că niciuna nu e fericită! (şi apoi aveam să mă mir la fel şi când am cunoscut marii actori) simţeam nevoia să ofer un fel de mântuire, pace, mângâiere şi bănuiam că o pot face prin texte. Şi da, am avut mare noroc. Când mă pregăteam pentru istoria teatrului scriam rolurile care mi-ar plăcea să le joc. Şi cele grele le-am jucat: Julieta, Ofelia, Irina, Ilse Paulsen. Mai târziu D-ra Cristina. Şi tot atunci proiectindu-mă în viitor simţeam că la un moment dat va apare ceva ce nu ştiu ce va fi, dar mă voi opri. Şi că „voi duce mesajul din loc în loc“ căci se va apropia anul 2000. Acestea au fost directivele Conştiinţei/Conştienţei lăuntrice. Când au început transformările în trup am ştiut: „acesta e momentul care ştiam că va veni şi nu ştiam ce este“. Aşa am scris cartea, Taina Mărturisirii – care avea ca prim-titlu Naşterea Conştiinţei – în plină Transformare. Făceam/scriam/împărtşeam asta ca să arăt celorlalţi cum Lumina pătrunde trupul. Cum structurile/traseele interioare cunoscute se surpă şi deşi era ceva uneori înspăimântător, senzaţia de Nou şi de Mântuire nu mă părăsea. Aşa încât mi-am permis să dau spre publicare acest text, simţind că de fapt el cere singur să fie împărtăşit. S-a publicat fără să îmi dau seama. Ca un SOS. Un ţipăt de trâmbiţă… a fost cel mai temerar Gest pe care l-am făcut în viaţă, deşi acum îmi dau seama că nu puţine au fost astfel de gesturi. Totuşi, nu se aştepta nimeni. Nici eu. Aveam sentimentul că ceva copleşitor urma să schimbe întreaga umanitate. Şi că informaţia Schimbării de Structură a Felului de a Gândi şi Fiinţa era obligatoriu de oferit cât mai repede. Şi că ce am trăit prin mine-insămi – Realizarea că Iubirea aşteaptă să fie Recunoscută ca fiind Noul Mijloc de a Trăi în viitor –  o va trăi toata lumea! A fost o Avertizare – pe care mai bine de 20 de ani am cercetat-o şi confirmat-o prin lectura a zeci, sute de cărţi care din fericire s-au publicat şi la noi. Iar Procesul Transfigurării descris în cartea Taina Mărturisirii, continuă şi azi. Un alt fel de Funcţionare îşi face Apariţia. O Înţelegere Superioară în care alegem conştient Iubirea. O Invadare a lui Christos lăuntric care ne cercetează chipul şi ne face să ne schimbăm. Ne arată Zgura dinlăuntru şi cum ea este Rădăcina Relelor. În aceste condiţii Teatrul s-a mutat cumva în mine-însămi. Am devenit Scena. Viaţa proprie a căpătat semnificaţie şi sens. Misterul Vieţii proprii s-a desfăşurat ca o Piesă ce încă se cere descifrată de un Mare Scriitor şi Regizor ce a pus-o la cale. Şi astfel este viaţa oricui. Aş colabora bucuroasă cu arta actuală dacă ea şi-ar găsi acest făgaş. Nu ştiu ce îmi cere Dumnezeu în continuare, eu am învăţat Da-ul absolut, nu există întâmplare, coincidenţă, sau greşală. Cumva mă tot întreb ce întrebi, probabil dacă mai vreau să joc. Nu am plecat niciodată din acest fel de a fi, ci am plecat din condiţiile oferite, şi din limitări. Îmi place mai mult să scriu, să mă rog, şi să meditez, dacă asta mă întrebi, să purific lumea de visul lăuntric. Am bucuria dezlegării a generaţii întregi care au purtat suferinţe… şi pot reda prin scris parte din aceste experienţe. Bucuriile scrisului au fost mult mai mari decât ale scenei. Şi da, transformările în trup nu sunt uşoare, ori lumea este încă agitată, aflată într-o profundă stare de alegere. Mă hrănesc diferit de majoritatea oamenilor. Sunt vegetariană, mă îndrept spre a fi vegana şi nu fumez, nu consum alcool. Nu vreau să împiedic pe nimeni să se exprime cum doreşte, deci nu fac o reclamă din asta. Dar mi-ar părea bine ca oamenii să aleagă cumpătarea, am ajuta mult la curăţarea generală ducând o viaţă pură. Că pământul îşi schimbă frecvenţa asta este deja ceva ştiut la toate nivelele. Şi clima se schimbă. Şi de noi depinde să înfrumuseţăm totul şi să dăm viaţă. Dacă textele artei sunt pline de cruzime şi violenţă nu îmi găsesc locul. Am multe cântece făcute în anii trecuţi, mi-ar plăcea să le scot într-o carte de cântece. Şi texte legate de experienţele interioare se poate să mai scriu, deci Calea Serviciului este obligatorie. Dar numai În scopul Transformării. Nu al reluării textelor vechi. Deci teatrul/filmul au fost un mijloc, nu un scop, „să dai lumină“ se poate în multe alte feluri. Şi mă străduiesc să o dau cum pot. Îmi lipseşte familia cu bucuriile ei. „A da lumină“ pleacă de la a putea dărui celui de lânga tine. Apoi se poate răspândi. Altfel e doar Nevoie de Înălţare şi Comunicare. Multă lume descoperă acum asta, din fericire… Dumnezeu mă ţine în viaţă pentru a sluji, nu poate fi alt scop. Simţeam când se întâmpla să joc foarte intens că Beneficitatea Pământului creşte şi cred că aceasta este direcţia bună, direcţia pe care să o urmărească cei care continuă în teatru, în filme. Când am plecat de pe scenă am ştiut că poezia nu mi-o va lua nimeni, că poezia rămâne, nu poate fi îndepărtată. O prefer – scrisă sau vorbită – fiindcă alege cuvintele cu grijă, şi sintetizează esenţa trăirilor sau a cugetării. Da, prefer tăcerea, rugăciunea, meditaţia. Şi cuvintele născute din acestea. Acum dau lumină rafinând substanţa trupului care scapă de apăsările trecutului. Se pare că e un proces răspândit, s-a publicat şi la noi Cheile Genelor. Mintea e invadată uneori de lumină ca şi inima. Din acestea toate pot ieşi daruri, dar nu bazate pe conflict, aşa cum teatrul este obişnuit. Din păcate fără conflict nu există teatru, aţi văzut teatru/film fără conflicte? Ori tocmai asta este Transformarea în care am intrat după 97-98, am ajuns lăuntric într-o zonă fără conflicte, în care Mângâierea şi Înţelegerea spală toată suferinţa. Câtă vreme nu înţelegi, se joacă diverse scene, atât în viaţă cât şi în teatru. Când apare Înţelegerea Jocul s-a sfârşit. Astfel că însăşi Predarea Luminii a dus jocul la capăt… Însuşi teatrul „m-a scos“ ca să zic aşa din mersul lui. „Lumea te aruncă afară“ spunea la un moment dat o călugăriţă. Deşi eu nu cred că sunt două lumi, ci una – fiindcă pământul, planeta îşi schimbă substanţa, o rafinează – până să existe aşa o înţelegere pe scară largă poate va trebui să mai treacă un timp. Nu ştiu cât. Până atunci spun că teatrul este un bun instrument de cunoaştere, de aceea zic că e bine de introdus în şcoală, cu profesori şi profesoare care să îi îndrume pe elevi în înţelegerea jocului vieţii, exprimat prin piese de teatru autentice scrise de autori clasici din toate timpurile şi toate naţiile. Istoria, înclinaţia artistică, poezia, educaţia sentimentelor şi a caracterelor, ar avea de câştigat.

– În aceste zile am sărbătorit data de naştere a poetului român Mihai Eminescu. Ion Caramitru, Ovidiu Iuliu Moldovan, Gheorghe Cozorici, Adrian Pintea, la care se adaugă neapărat şi Mariana Buruiană, sunt genialii rostitori de vers eminescian.

Ce înseamnă Mihai Eminescu pentru actrita si scriitoarea Mariana Buruiană?

DSCN9878-Este o întrebare destul de intimă, nu pot să răspund uşor… fiindcă poetul a fost mult iubit de părinţii mei, mai ales de mama. Am crescut cu versurile poetului. Mama a recitat mult din Eminescu, toată viaţa, prin Eminescu m-a învăţat ea să recit. A recitat „Dintre sute de catarge“, poezia preferată, până în ultimele zile, împreună cu un iubit sonet din Shakespeare: „Sătul să-l văd cerşind pe omul pur, nemernicia-n purpuri şi-n huzur/credinţa marfă, legea sub blestem!. Onoarea? aur calp, falsificat. Virtutea fecioriei târguită. Desăvârşirea jalnic umilită, Cel pur de forţă şchioapă-n genunchiat. Şi arta sub căluşe amuţind!. Să văd prostia dascăl la cuminţi, şi Adevărul semn al slabei minţi/Şi binele slujind ca rob la rele. Sătul de tot de toate mă desprind!..“ Valurile-Vânturile au fost cu ea până în ultima clipă… presiunile interioare ale poetului, căutările lui, fac parte cumva ciudat din psihicul familiei în care m-am născut… am mai găsit aşa oameni, deşi nu mulţi. Nu am înţeles de ce Eminescu a fost numit Poet National. Fiindcă dacă ar fi adevărat românii l-ar iubi mai mult. Nu am găsit ceva asemănător în toată cultura noastră. Nu seamănă cu nimeni. A fost un om destoinic şi desăvârşit. Un dăruitor de viaţă, neobosit. Un pătimaş şi mândru căutător. Un romantic! Am vrut să scap de el, de-alungul vieţii. Ani de zile nu l-am mai citit. Îl pătrunsesem, e adevărat, în cursul timpului, şi am trăit prin poezia lui transformările mele adânci, şi întrebările. M-a ajutat mult Eminescu. Cum m-au ajutat toţi poeţii pe care i-am iubit. M-am sprijinit în poeziile lor. Ma gândesc la Radu Gyr, când îl căutam pe Dumnezeu. La Ana Blandiana când eram adolescentă. La Nichita, când îmi căutam menirea pe scenă. Dar la Eminescu am revenit ca la ceva ce mă constituie. El este mereu Prezent ca o Constantă vie a sufletului. Legatura lui cu dacii ar trebui să ne dea de gândit. Fiindcă precis Eminescu ştia ceva ce dorea să spună tuturor, avea un dor care se cerea împărtăşit, dorul unui popor care a trăit într-un fel pe care noi îl căutăm acum. Iubirea pentru acest pamânt al lui Eminescu este iarăşi unică. Ţi-e dor de ceva ce iubeşti, ce cunoşti foarte bine. „Tot românu plânsu-mi-s-a“ îşi făcea ecou în sufletul lui. Poate de asta a fost numit Poet Naţional. Şi noi nici măcar nu ştim de ce. Şi nici nu mai este, din câte ştiu, aşa de des numit astfel. Şi asta din pricina unei orientări culturale care nu ştiu de unde vine…

– În timp ce mă pregăteam pentru dialogul nostru, am aflat că ai o colaborare foarte bună cu Editura „Herald“ din Bucureşti, unde ai realizat mai multe traduceri şi unde ţi-ai publicat chiar propria carte, „Taina Mărturisirii“. Despre ce este vorba în cartea ta? Mai ai cumva în proiectele tale o nouă carte?

mariana-buruiana-445527l-Aşa întreabă mereu oamenii, este un tipar aceasta, te rog să mă ierţi. Le dai o carte, suspinând poate de înfrigurarea cu care ai scris, şi ei întreabă: când o scrii pe a doua? Nici n-au citit-o şi te întreabă: când o publicaţi pe a doua? Sau „Îţi doresc un raft“ (am învăţat asta în Arad!). De parcă s-ar teme de întrerupere, sau ar vrea să vadă dacă le dai siguranţa că „mai poţi“. Ca şi când nu mesajul îi interesează ci „dacă poţi“şi „cât“?. Foarte ciudat, fiindcă descoperirea şi nu realizarea mi s-a părut mereu mai importantă şi necesar de împărtăşit. Nu ştiu dacă voi mai scrie. Nu ştiu niciodată nimic despre proiecte, dinainte. Proiectele apar în adâncime, şi uneori sunt surprinzătoare. Mă bucur că pot scrie, bucuriile oferite de scris au fost mult superioare celor oferite de teatru şi vorbire. Fiindcă anumite realităţi se vor întrupate în cuvinte ca să existe. Şi cele ce nu se pot spune devin deodată posibil de împărtăşit. Îl înţeleg pe Eminescu „Oh, atunci pe cap îţi pare că se năruie tot cerul. Unde vei găsi cuvântul ce exprimă adevărul?“ Aşa a fost începutul. Cu cântărirea fiecărui cuvânt. Apoi prinzi nădejde. Îndemn pe fiecare om să formuleze ce simte în cuvinte. Astfel îşi dă fiecare seama de ce conţinut lăuntric poartă cu sine, şi se poate corecta. Acum mă bucur foarte mult de cartea de poezii, scoasă recent. Nu cred că e un stil care să placă, dar eu mă bucur foarte mult. Fiindcă există în ea, în limbaj poetic, o redare prin cuvinte ale unor descoperiri lăuntrice care de obicei nu se spun. Foarte greu de redat… şi faptul că am pus cuvintele să exprime acestea, şi că totul se leagă armonios şi coerent, mă bucură foarte mult. La fel simt când deschid cartea Taina Mărturisirii- – care nu e completă, mai există o parte nepublicată. Uneori realizez că am avut mult curaj ca să fac publice aceste trăiri. Mai ales în anii aceia. Un student m-a întrebat cum de am putut da publicităţii Jurnalul intim. Dar acest Jurnal nu este unul al sentimentelor personale, ci a avut Rol de Observator… Cartea este o redare la Timpul Prezent a schimbărilor survenite în timp ce practicam Rugăciunea lui Iisus, surprinde în timp real Naşterea unei noi stări de fiinţă, unei Noi Conştiinţe, ca o Floare care se deschide înlăuntru, ca o topire a traseelor vechi conflictuale care sunt spălate de o Lumină Mângâietoare. Trupul a creat lăuntric în acest timp un alt traseu al energiilor sale, şi eu nu ştiam ce sunt ele. Cartea a fost ca un SOS nu numai să anunţ: „Hei, oameni, uite ce se întâmplă şi ce o să păţiţi şi voi!“ – căci era ca o Cerere ce mi se făcea de către Universul care dorea să depun mărturie! – venise Lucrul acela pe care îl aşteptam din adolescenţă, fără să ştiu ce era! – ci mai era şi ca o cerere de răspuns din partea Universului de o cerere a mea pentru Univers de genul: „Te rog, şi acum ce să fac? Cum să continui? Ce este asta ce mi se întâmplă?“ În carte se arată cum Înlăuntrul sufletului nostru există ca Măsură a vieţii Iubirea, Iubirea Jertfelnică, Flacara – Flacara roşie a Iubirii! – care este arătată în planul vizibil de Jerfa de pe Golgota, jertfa Mântuitorului Christos! El, precum Steiner a spus, a arătat la vedere ceea ce se făcea în alte epoci, în cerc ascuns, restrâns, numai pentru iniţiaţi. A arătat tuturor, şi a investit pământul întreg, cu Puterea de a Iubi Jertfelnica, răsplătită de un Tată Iubitor – şi deloc distrugător, aşa cum poate să apară – prin Înviere. Principiul Cristic stă la baza Vieţii, la baza Învierii, şi noi vom fi nevoiţi să Îl descoperim în noi şi să îl aplicăm, adică Să Înviem cu El, dacă mai vrem să avem viaţă. Este o Alegere conştientă a Umanităţii! O Veste pe care Mântuitorul a dus-o acum 2000 de ani!. El ne-a vorbit despre un timp viitor, când semnele vor arăta că Împărăţia, care este înlăuntrul nostru, se va apropia vizibil, va veni şi în plan exterior. El a cerut apostolilor să caute un om care poartă un ulcior cu apă. Apa este împărtăşire, cunoaştere. Noi vom vărsa unii asupra altora Cunoaşterea, cunoaşterea Principiului Vieţii, a Principiului lui Hristos! Îmi amintesc cum am scris acum mulţi ani, în 88, o frază de genul: „La ce bun atâta dăruire când nu aruncăm unii asupra altora cu găleţi de credinţă?“ Această Revărsare o doream, şi iată, a venit. Acum  înţeleg ce am scris, ce dor nutream… de ce nu eram mulţumită, şi ce aşteptam… Doamne-ajută! fie binecuvântat tot omul care poate să rodească. Pomul se cunoaste dupa roade… „După roadele lor îi veţi cunoaşte!“Acesta este mesajul lui Iisus, dat acum 2000 de ani. Pentru ca să îl putem înţelege ne-ar trebui foarte mult timp, dar mesajul e clar: „De nu veţi fi precum copiii (lăuntric) nu veţi intra în împărăţia care va veni (în plan exterior)“. Copiii sunt puri, veseli, nebănuitori, nemuritori în suflet şi încrezători în părinţi. Cartea Taina Mărturisirii trebuia să se numească Naşterea Conştiinţei. Înlăuntrul nostru Apare şi Creşte o Nouă Conştiinţă, care ne ocupă, Vede prin noi! Semnele trezirii ei au fost primite de mine printr-un fel de Tunet, care m-a cutremurat. De aceea au trebuit să treaca foarte mulţi ani ca să mai pot scrie ceva. Am tradus. Am predat. Am meditat. M-am rugat. Toate astea m-au ajutat să integrez ce am primit atunci. Acum 17 ani.

Şi vă mai spun că scopul cărţii Taina, în afară de faptul de „a anunţa“ – care s-a dezvăluit singur pe parcursul scrierii – a pornit din nevoia de a face cunoscută identitatea reală a purtătorului/purtătoarei acestui nume, folosit în teatru şi film – M.B. Nu m-am confundat/identificat niciodată cu numele scris pe buletin. În afară de ce scrie pe buletin, noi  mai avem şi o altă identitate. „Noi avem mai mult buletine“, cum spun în ultimul timp. Cu unul din ele mergem la vot. Cu altul ne rugăm Tatălui/Mamei de unde venim. Desigur că aceste identităţi sunt legate între ele. Dar prea mult ne confundăm cu buletinul primit la naştere şi uităm de identitatea noastră adevărată. Am ştiut asta şi când jucam. A fost nevoie să simt Actualizarea Identităţii Adevărate în Trup, şi să o fac publică, pentru a-mi împlini misiunea de „a da lumină oamenilor“ care, la începutul vieţii, s-a exprimat prin teatru. Conştiinţa lăuntrică, ascunsă, misterioasă, profundă, ştia aceasta, de la început, mai bine decât mine. Ea s-a dezvăluit treptat, şi rolul meu a fost să îi aduc Cerinţa la împlinire. A fost imperios necesar să scriu cartea şi pentru mine, nu numai ca să anunţ Schimbarea ce ni se cere de către însuşi mersul evoluţiei, ci fiindcă după atâtea roluri jucate şi împărţirea lumii între dorinţe contradictorii, paradoxul a fost că nu mai găseam punte de comunicare cu semenii mei. Noi suntem opriţi în iubire de durerile neîmpărtăşite adunate din vechime înlăuntrul nostru, şi ne facem rău unii altora crezând că facem bine. Poate că zicem că iubim, dar rezultatele nu sunt bune. Ne opreşte ceva din drumul acestei iubiri. Poate cunoaşterea de sine nu e clară, poate zgura adunată astupă izvorul viu. Astfel că noua unire cu semenii mei, cu natura şi cele nevăzute, avea să se facă sondând mai adânc, spre chipul lăuntric Adevarat, care este şi al lor, acelaşi Chip.

 

– Aşa cum am mai întrebat şi pe alţi intervievaţi din Dialoguri Deschise te întreb şi pe tine, tema fiind foarte importantă: cum crezi că se încadrează sacrul în artă? Cum se manifestă şi ce înseamnă iluminarea, revelaţia în parcursul unui om-artist-cetăţean?

enigtest1-Cred că se înţelege răspunsul din cele spuse anterior. Fără iluminare, înţelegere, conştiinţa/conştienţa şi simţul Sacrului – adică al Veneraţiei pentru cele primite de noi în dar – Darul Vieţii – nu poate exista nici arta şi nici societatea. Şi nici copii, educaţie, care să fie rodnice. În vremea când mi se spunea legat de teatru „nu ai nici o şansă“ – dat fiind vremurile de schimbare care au venit – încă mai erau oameni care recunoşteau: „Şi totuşi fără metafizică, o piesă nu stă în picioare!“ Sacrul este ceea ce ţine arta, omul, societatea În Picioare! Fără Principii nu se poate clădi armonios ceva care să dureze. Şi care sunt principiile, şi cum le înscriem sau nu în vieţile noastre, învăţăm acum, fiecare în propria viaţă. Învăţăm cum să fim armonioşi, cum Muzica Păcii este cea care creează şi ne re-creează! ADN-ul nostru este muzica şi este strălucitor! Arta cuvântului scris şi vorbit, muzica, ne pătrunde celulele, astfel că răspunsurile noastre vor fi pe măsura lor. Am scris acestea toate în Taina Mărturisirii! Taina este că rodim Lumina fără să o ştim, şi că pentru ca să aflăm asta avem nevoie de Deschidere. Şi această deschidere este dată de Rugăciunea Înaltă. De Duhul Sfânt chemat să ne cureţe, şi să locuiască lăuntric în noi. Dacă ne schimbăm astfel lăuntric lumea va căpăta chipul nostru. În prezent lumea arată aşa cum suntem: încă neputincioşi, temători, apucători, în conflict. Cred că schimbarea fundamentală este când recunoaştem profund că „suntem iubire“ şi nu ură. Nu e aşa uşor cum pare. Şi deşi repetăm aceasta, şi ştim că aşa este, şi am fost „învăţaţi“ iubirea, în străfundul corpului fizic există bariere ale fricii şi durerii foarte greu de trecut. Şi când vom reuşi să Trecem înspre Lumină – şi această Deschidere apare în cartea Taina Mărturisirii – ea cuprinde modificarea celulară a corpului, o Mutaţie ce deschide abdomenul inferior – şi când ne vom putea relaxa profund fără să ne mai fie frică de moarte, abia atunci – îmi vin acum în minte cuvintele Soniei: – abia atunci… „Unchiule Vania, ne vom odihni… ne vom odihni..“

 

– Eşti, de asemenea, asistent universitar la „Spiru Haret“, unde predai tehnica vorbirii.

Ce ar trebui să ştie studenţii tăi despre Mariana Buruiană, şi nu ştiu?   

-Nu mai sunt asistentă din octombrie 2008. Când am plecat în Apuseni, mă vedeam rostind Cuvintele Credinţei de pe o stâncă înaltă aflată în zona Ampoiţa. Nu se poate urca pe ea. Astfel că, în gând, am vizitat-o deseori, şi am rostit de pe ea anumite texte, numai în gând. Mi-a plăcut să mă întâlnesc cu studenţii şi să le dau câteva exerciţii bazate pe poezii, câteva îndrumări. Mi-am dat mereu seama că nu pot învăţa pe alţii, deşi îmi doresc să predau ce cred, sau – mi se pare că – deţin, văd, din experienţă, că nu e nimic care să se poată învăţa, preda sau predica. Singurul mod de predare este pus la cale de mersul conştiinţei, se face de obicei prin întiânirea directă, clipa prezentă, când suntem purtători de mesaj. De aceea mă voi întoarce mereu la textele vechi, la maeştri vechi, la rugăciunea profundă, la purificarea lăuntrică, la meditaţie. Meditaţia cu Lumina şi Sunetul este ceea ce mă preocupă. Ecoul care rămâne după rostirea rugăciunii profunde şi apariţia sunetului şi luminii. Rostirea Cuvântului se petrece acum prin concentrarea în Zona de Lumină şi Sunet de unde acesta Pleacă, adică asupra Logosului. Logosul este numit de oamenii de ştiinţă Câmpul care organizează totul/toate. Acesta e Cuvântul de la început, cunoaşterea Lui este esenţială pentru o bună vorbire. Dacă ar fi să răspund la timpul prezent, studenţii de la vorbire ar trebui să ştie că nu stăteam bine cu vorbirea când am intrat la institut, dar că aveam totuşi o dicţie bună din cauza puterii de concentrare, şi că această Putere de Concentrare este cel mai bun exerciţiu de vorbire, de dicţie. Chiar dacă există creioane şi texte ajutătoare, Nobleţea Interioară rafinează vocea, şi articulează muşchii limbii. Când Concentrarea este bună, exerciţiile de vorbire devin inutile. Astfel că acest curs ajunge să se autodesfiinţeaze, scopul lui a fost atins…

 

  • Lucia spune:

    As dori s-o pot intalni pe Mariana Buruiana si nu stiu cum ar fi posibil. V rog sa ma ajutati daca cunoasteti un e-mail, sau un numar de telefon. Va multumesc mult. Lucia

Comentariile sunt închise.

Recomandările redacției