„Cred că artistul trebuie să se întoarcă la reperele fundamentale ale existenţei“

onisim generic

–  Onisim Colta, eşti un artist plastic renumit atât în România, cât şi peste hotarele ei. Totodată eşti profesor universitar dr. şi redactor artistic la prestigioasa revistă de cultură „Arca“ din Arad. Lucrări semnate de tine se află în colecţii particulare şi de stat din toată lumea, inclusiv la Vatican.

 Te rog să-mi spui, nu foarte laconic, care a fost parcursul tău până aici. Îţi mai aminteşti primul tău desen pe care l-au remarcat alţii?

-Eu m-am născut în Baia Sprie, Maramureş, undeva pe una din multele coline cu livezi, în care tata ridicase, cu mijloace proprii, o casă în acelaşi an, 1952.

Administrativ aparţineam de micul oraş, dar casa era plasată la 50 de metri de hotarul cu satul Unguraş, locul de obârşie al tatălui meu. Practic, am trăit la ţară, cu toate cele, livadă, holde, viţă de vie, animale, producţie proprie de legume, cereale, pâine, vin, pălincă, clisă ş.a.m.d. Din când în când mai cumpăram pâine din oraş, pentru că era făcută la cuptor, era neagră şi la un preţ convenabil. Pentru aceasta traversam vreo 5-6 km peste dealuri cu livezi, pe cărări şerpuite, până la brutărie.

În acel loc am trăit o copilărie pe cât de grea, pe atât de fascinantă. Atât vara cât şi iarna frumuseţea peisajului era de nedescris. De acolo, ca de pe un promontoriu puteam vedea, de sus până la 30 de km satele dinspre sud şi est, Şişeşti (cu biserica şi şcoala ridicate de marele memorandist Vasile Lucaciu) Dăneşti, Bontăieni (satul mamei), Unguraş sau Şindreşti.

Panorama aducea vag cu cea din primul peisaj în peniţă desenat de Leonardo. Desigur, fără stânci şi cetăţi medievale, doar cu coline, râuri, livezi, case şi biserică. Doar tata cu fratele meu Teofil lucrau, mai mult în zona forestieră, mama făcând toate treburile casei. Sora mea, Maria (cu 16 ani mai mare ca mine; eu am fost un accident biologic pentru că mama m-a născut când avea 44 de ani) lucra în domeniul telecomunicaţiilor, la 10 km, la Baia Mare.

Acolo stătea în gazdă la o doamnă evreică (Laber neni) care avea o casă cu pereţii tapetaţi, de sus până jos, cu zeci de tablouri realizate de pictori de la Şcoala de la Baia Mare. Aceşti pictori au dus-o greu în perioada crizei interbelice şi, în schimbul unei ciorbe calde, sau a unei sticle de pălincă primite, şi-au exprimat recunoştinţa cu câte un tablou. Iar aceste tablouri s-au adunat în timp…

S-a întâmplat să mă prindă acolo, pe la şase ani, când sora mea m-a dus să văd unde locuieşte, o febră care m-a ţinut la pat 2-3 zile, într-una din camerele cu cele mai multe tablouri. Tot ce-am văzut acolo a avut un impact teribil asupra mea. Nu ştiu dacă acolo s-au declanşat resorturile intime ale talentului, dar cu siguranţă acele imagini pictate cu atâta măiestrie m-au urmărit ani mulţi.

Acasă am început să desenez de capul meu, în taină; fapt care mai mult o încurca pe mama care avea nevoie, fiind singură, de ajutor la treburile casei, unde, cât de cât, puteam să fac şi eu câte ceva. De altfel, n-a trecut mult şi-am auzit-o spunându-i unei vecine: „Mă  tem că de copilul ăsta n-oi avea haznă (folos).“ Simţea că mă va pierde din ogradă cât de curând. Aşa a fost să fie.

În clasa întâi, în primele săptămâni de şcoală, în 1959, am dus printre caiete, şi câteva desene în creion.  Cele două învăţătoare de la şcoala de pe Valea Chiuzbăii, doamna Brânzeu şi doamna Miclăuş mi-au zis: „Tu trebuie să mergi la cercul de artă plastică.“ Auzeam pentru prima dată cuvântul artă. Mi-a fost ruşine să întreb ce înseamnă. Cu timpul, încet, încet am aflat.

 

-Cât de mult ţi-au influenţat personalitatea şi arta ta locurile copilăriei? Cât de mult te socoteşti parte a Maramureşului natal?

colta10– Cum spuneam, imaginea tulburător de frumoasă a celui spaţiu, coroborată cu contactul direct, foarte timpuriu cu tablourile pictate de autori mari, din Colonia artiştilor din Baia Mare,  dar şi cu viaţa rurală cu datinile, obiceiuriule, riturile, cu arta ţărănească a ciopliturilor sau ţesăturilor, cu acel orizont spaţial au constituit mănunchiul de factori care mi-au structurat un anume mod de a simţi şi vedea, dar şi de a dori să exprim cumva ceea ce simţeam.

De acolo încolo tot ce-mi rămânea de făcut era să lucrez şi să citesc, să pictez şi să gândesc, să învăţ să gândesc în cadrul specificităţii acestui limbaj, de la cei mai buni profesori ai mei, cu cel mai ridicat orizont cultural, dar şi cu o operă vie, necăzută în formule care le garantează succesul.

Mă preocupa gândul de a-mi găsi propria cale asimilând din cuceririle modernităţii dar şi de a păstra ceva din duhul locului de obârşie, fără a cădea însă în „folcloreală facilă“  cum se exprima câteodată Horia Medeleanu. Aspiram să devin un artist român reprezentativ, dar unul care ţintea adâncimile filonului naţional (dar şi ale altor mari culturi), nu coaja lui artizanală. Trebuia să fiu mereu atent la structurarea propriului imaginar, în funcţie de propensiunile intime, dar şi  la contactele cu arta de bună calitate, cumpănind în permanenţă nici să cad într-un formalism rupt de contactul cu viaţa, nici să mă las confiscat de succesul şi aprecierile unor privitori care puteau fi sinceri, dar cu criterii de judecată discutabile.

Am dat odată peste un text dintr-o carte semnată de Lucian Blaga (pentru care aveam din şcoală o uriaşă admiraţie – înainte de bac ştiam pe de rost 39 de poezii de-ale lui) legat de ideea de specific naţional în artă, care mi-a clarificat nişte lucruri, mi-a dat o anume siguranţă.

Dali le spunea tinerilor artişti: „Nu vă străduiţi să fiţi moderni, oricum n-aveţi încotro!“  Blaga spunea în acel text că „O operă de artă devine «naţională» prin ritmul lăuntric, prin felul cum tâlcuieşti o realitate, prin adânca afirmare sau tăgăduirea unor valori de viaţă, prin instinctul care niciodată nu se dezminte, pentru anume forme, prin dragostea invincibilă faţă de un anume fel de a fi, şi prin ocolirea altora. Naţionalitatea unei opere e, deci, fatalitate şi nu se obţine prin utilizarea conştientă şi programatică a unor elemente de cultură exterioară, de natură etnografică. Când fondul etnic există într-un om, are putere de destin, iar artistul, orice ar încerca, nu scapă de poruncile scrise cu sânge în anatomia lirică a fiinţei sale…“

Aşadar, cu sau fără voie, cred că în ceea ce fac transpare ceva din duhul locului, al acelui orizont spaţial şi temporal care mi-a modelat retina, sensibilitatea, ceva ce aparţine unei anume matrici stilistice.

-În anul 1977 ai expus la Teatrul Naţional Bucureşti în cadrul Salonului Republican de Pictură şi Sculptură. Era prima întâlnire a artei tale cu Capitala. Întâmplarea a făcut să ne întâlnim acolo, să schimbăm vorbe. Nu păreai emoţionat, deşi aş jura că erai. Cum te-ai simţit atunci, la începuturile tale, printre marii artişti ai ţării?

– Îmi amintesc vag de acea zi, am fost acceptat de un juriu sever, pentru că oferta era imensă, de pe întreg teritoriul ţării. De obicei mulţi pictau realizările de pe acel permanent şantier naţional. Eu am venit cu o lucrare mai abstractizantă, care se numea „Aici vom construi un pod“ şi care, prin  semnele pe care le conţinea, care trimeteau mai mult la ideea de proiect mental (săgeţi, arcuri punctate), îi dădea lucrării mai mult un aer conceptual. Desigur a fost un început important, o asemenea breşă mi-a dat încredere în propriul start pe plan naţional.

colta8– În toată cariera ta artistică de până acum ai luat nenumărate premii naţionale şi internaţionale, ai expus pe tot mapamondul. Indiscutabil, eşti un creator de stil în artele plastice, aşa cum Eminescu, Blaga şi Nichita Stănescu sunt creatori de limbă românească. Critica îţi este favorabilă. Cum percepi tu acest succes: este o povară sau un imbold?

– Asocierea cu asemenea personalităţi e măgulitoare, dar în acelaşi timp îmi „sparie gândul.“ Ei sunt nişte giganţi ai culturii române. Se tulbură bunul meu simţ. Eu încerc doar să fac cât mai bine ceea ce ce fac în artă la un moment dat. Desigur am avut parte de aprecieri, premii, succese, dar care chiar dacă mi-au picat bine la început m-au pus în starea de veghe şi mai tare, în sensul de a nu le lăsa să mă anestezieze.

Eu nu mi-am propus să reinventez limbajul plastic în sine ci să-i dau stil, să-l fac vehiculul unor idei, al unor semnificaţii cu bătaie lungă, să resemantizez actul artistic. Încerc de ani buni să simplific formele şi totodată să le dau densitate, caracter arhetipal. Arhetipul (arche-vechi, tipos-formă) este un fel de simplitate formală, complexă de fapt, care este purtătoarea unor semnificaţii spirituale stratificate. Această cale nu este „trendi“ astăzi. Astăzi e agreată în artă clipa cea repede a cotidianului banal.

Eu îmi propun o evadare în atemporal pentru că vizez partea de permanenţă din lucruri, partea perenă, care ţine de esenţa lor. Cred că, mai ales astăzi, e nevoie să se activeze în semeni dimensiunea care-l face pe om, Om: sacrul.

Revenind la întrebare succesul e, ca şi talentul, şi dar şi povară. El îţi dă încredre în propriile puteri şi opţiuni dar te şi împovărează cu responsabilitate. Matisse avea o vorbă: „Cei mai mari duşmani ai unui artist sunt lucrările lui proaste.“

-La terminarea facultăţii de arte frumoase de la Cluj-Napoca ai fost repartizat la Teatrul Clasic „Ioan Slavici“ Arad, ca scenograf. Până în prezent ai montat câteva zeci de spectacole. Ce şi cât înseamnă pentru tine teatrul?

– Într-adevăr, printr-un joc al destinului am fost repartizat de minister, în 1976, ca scenograf la teatrul arădean. Pe vremea aceea repartiţiile pentru absolvenţii la arte erau de regulă proaste, în învăţământ, prin satele patriei, locuri sigure de pierzanie, ca artişti. Am prins un oraş mare la repartiţie ajutat de media generală pe toţi anii de facultate (9,67). Din 1976 până astăzi am avut peste 80 de montări scenografice.

Pentru mine teatrul a fost o şansă nesperată. În timp am realizat valoarea ei. Munca de-a lungul anilor cu regizori de mare talent precum  Mircea D. Moldovan, Costin Marinescu, Radu Dinulescu, Laurian Oniga, Alexander Hausvater sau Radu Afrim a însemnat să răspund creativ unor provocări uneori restrictive, alteori foarte solicitante, dar de fiecare dată soldate cu montări interesante.

Aceste izbânzi pe linie scenografică au fost confirmate de critici redutabili şi teoreticieni precum Victor Parhon, Valentin Silvestru, Horia Horşia, Ileana Berlogea, Ion Parhon, Victoria Anghelescu sau Iulia Popovici.

Munca de creaţie în teatru, prin natura sa şi prin expunerea la exigenţele severe ale criticii de specialitate, te obligă la permanentă stare de veghe, nu te lasă să „aţipeşti“ cultural, să-ţi pierzi  tonusul, vivacitatea creativă şi curiozitatea culturală.

Acest fapt a avut inevitabil consecinţe şi asupra artei mele. Am început, ca plastician, cu pictura şi desenul dar exerciţiul operării atâţia ani cu materia, cu gestionarea şi expresivizarea spaţiului în teatru m-a făcut să mă exprim cu aceeaşi  lejeritate în mai toate mediile. O expoziţie de-a mea cu o suită de lucrări de pictură, desen, acuarelă, obiect, sculptură, instalaţie devine un fel de scenografie, prin relaţionarea tuturor pieselor pe simeză şi în spaţiu.

Într-un cuvânt, privind retrospectiv şansa de a lucra atâţia ani într-un teatru s-a dovedit a fi o binecuvântare.

colta4-Eşti al doilea artist român în viaţă, după Ovidiu Maitec, căruia i s-a organizat o expoziţie personală de un muzeu de artă; acolo unde de regulă expun doar marii defuncţi. Cel puţin aşa scria cunoscutul critic Pavel Şuşară în România literară, imediat după vernisaj.

Cum ai perceput momentul, cum te-ai simţit printre nemuritorii Muzeului de Artă Arad, atunci când ţi-ai vernisat „personala“?

-Într-adevăr, o expoziţie personală într-un muzeu de artă te confirmă ca artist. Atunci când eşti invitat să faci acea expoziţie (nu când ai făcut tu sau altcineva presiuni pentru un asemenea spaţiu) într-un asemenea loc este semnul unei recunoaşteri că meriţi să te numeri printre cei care fac performanţă în domeniu şi chiar produc valori.

În acest sens, am expus în muzeele de artă din Arad, Oradea, Baia Mare, Bistriţa, Cluj-Napoca, Sibiu, Timişoara sau Bucureşti.

Totodată, am avut onoarea să expun în diverse expoziţii tematice alături de nume mari ale artei româneşti precum Paul Gherasim, Horia Bernea, Marin Gherasim, Sorin Dumitrescu, Vasile Gorduz, Wanda Mihuleac, Constantin Flondor, Mihai Sârbulescu, Silviu Oravitzan sau Peter Jecza.

Totodată, în jur de 30 din lucrările mele figurează în 14 colecţii muzeale din ţară şi străinătate. Dar în spatele acestor lucruri sunt ani mulţi  de muncă tăcută, de nelinişti, frământări intime, căutări şi renunţări, rateuri şi reuşite.

Aşadar, într-o anume măsură mă simt realizat, dar mai am o mulţime de idei; şi, ce îmi doresc, este să-mi dea bunul Dumnezeu sănătate fizică şi mentală şi timp să-mi împlinesc opera, să pot înmulţi şi mai mult „talanţii“ primiţi. Îmi dau seama că sună patetic dar asta-i realitatea.

-Lucrezi ca redactor artistic la Revista „Arca“ Arad, acolo unde scrii articole despre artele plastice, despre cei ce le practică. Cât din artistul plastic Onisim Colta este şi critic de artă? Un artist ascultă „indicaţiile“ criticilor?

-Faptul că Vasile Dan mi-a propus să mă îngrijesc, încă de la fondarea sa, de prezentarea grafică a Revistei „Arca“ a fost o altă şansă importantă pe care am avut-o în viaţă. Este onorant şi plăcut să faci parte din colectivul redacţional al celei mai longevive reviste de cultură pe care a avut-o Aradul vreodată şi care (premiile cu care a fost răsplătită o confirmă) veghează de un sfert de secol la menţinerea unei ştachete valorice ridicate şi a unei identităţi unice, inconfundabile.

Pe de altă parte, dacă Vasile Dan, ca redactor şef, nu m-ar fi încurajat să scriu despre artişti şi arta lor, poate n-aş fi făcut-o niciodată.

Am scris, într-adevăr, zeci de cronici plastice, eseuri chiar, pe marginea unor evenimente şi opere remarcabile semnate de talente mai tinere sau mai vârstnice. Dintre acestea o parte au fost adunate într-o carte având titlul „Cu faţa spre centru“ (2008), apărută la editurile Brumar şi Fundaţia Triade din Timişoara. Cartea a fost prefaţată de prof. univ. dr. Constantin Prut şi postfaţată de artistul de anvergură naţională Marin Gherasim, ambii trăitori în Capitală.

Surprinzător a fost că am primit aprecieri vizavi de calitatea acestor cronici şi eseuri din partea unor profesionişti în domeniu precum Ruxandra  Garofeanu, Maria Zintz, Ion Parhon sau Doina Emilia Mândru – curatorul şi criticul Muzeului „Palatele Brâncoveneşti“, Mogoşoaia.

Avantajul unui plastician care scrie este că o poate face din interior, înţelegând ca practicant mai bine resorturile intime ale actului artistic, din propria experienţă. Şi, ca să răspund şi la ultima parte a întrebării, un comentariu bine documentat şi bine scris de un critic cu autoritate îl ajută pe artist să se verifice în faţa celui mai elevat şi exigent consumator de artă.

-În Biblie, în Epistola lui Pavel către Filimon există un sclav, Onisim, care îşi obţine libertatea după ce a fost supus de soartă la multe încercări. Cât de liber se simte tizul acelui om, Onisim Colta şi cu ce preţ a obţinut el libertatea în artă? Ce rol a ocupat sacrul în viaţa lui Onisim Colta?

10583918_760809550649713_1821831858990018623_n– Numele Onisim vine de la numele grecesc Onisimos, care înseamnă folositor. Apostolul Pavel îi scrie lui Filimon să-l primească pe sclavul Onisimos, pe care acesta l-a socotit cu adevărat folositor abia după îmbrăţişarea credinţei creştine.

Pot să spun şi eu că am avut o „întâlnire pe drumul Damascului“, pe care însă nu am ratat-o. În timp, mi-am reforjat  gândirea legat de rostul artei şi artistului în lume. Cred că artistul trebuie să se  întoarcă la reperele fundamentale ale existenţei. Primul dintre ele este dimensiunea sacrului. „Sacrul, spune Mircea Eliade, este un element în structura conştiinţei, nu un stadiu în dezvoltarea acelei conştiinţe.“ Nu este o facultate dobândită, e un dat de care omul (anthropos – cel ce priveşte spre înalt, spre cer) are nevoie ca de aer.

Conectarea la sacru este cea care dă sens existenţei umane şi dă substanţă operei de artă.

Brâncuşi spunea că arta mare s-a făcut doar în marile epoci religioase. Asta pentru că o artă mare are întotdeauna în spate o credinţă mare. Vedem cu toţii că trăim un final de epocă, o peroadă de jalnică decadenţă, de pierdere a Centrului.

Tot Brâncuşi spunea ceva esenţial, ce lumea de astăzi refuză să accepte, că „…ne găsim cu toţii la sfârşitul unei epoci şi este necesar să ne întoarcem la începutul tuturor lucrurilor şi să regăsim ceva ce s-a pierdut.“

-Eşti cadru universitar, doctor în arte vizuale. Dacă mâine ai avea ultima oră la dispoziţie din cariera de profesor, despre ce le-ai vorbi esenţial studenţilor tăi?

-Cred că le-aş spune ceea ce le spunea Schiller tinerilor creatori din vremea sa: „Trăieşte cu epoca ta, dar nu fii creaţia ei; munceşte pentru contemporanii tăi dar fii pentru ei ceea ce ei au nevoie, nu ceea ce ei laudă.“

Le-aş mai spune că trăim într-o lume dur concurenţială. Doar muncind, învăţând şi iar muncind poţi deveni un profesionist adevărat în materie de design, de artă aplicată sau rămasă în sfera ideală. Şi n-aş uita să le mai amintesc de concluzia marelui teoretician şi istoric al artei, Gustav Rene Hocke: „Dezumanizării artei trebuie să-i urmeze o nouă umanizare în rugăciune. Cine şi-ar putea imagina o altă ieşire?

-În câteva zile, anul 2014 se duce… Ce a însemnat acest an pentru artistul şi omul Onisim Colta?

colta 3-Pot să spun că a fost un an cumsecade pentru mine, slavă Domnului!

Am fost invitat şi am participat la primul Pavilion Internaţional de Artă Bucureşti cu 21 de lucrări, care-au fost văzute de peste 14 mii de vizitatori, de la tineri studenţi până la mari oameni de afaceri, critici sau miniştri şi parlamentari.

Aici am primit aprecieri din partea unor critici din prima linie astăzi, precum Magda Cârneci, Aurelia Mocanu, Adrian Guţă, din partea unor galerişti români sau străini precum Doina Talmann din Bochum, Germania şi Ana-Maria Altmann din Viena sau a unor artişti de anvergură români ca Marin Gherasim, Constantin Flondor, Sorin Ilfoveanu, Ion Grigorescu, Nicolae Alexi, Liviu Rusu sau Suzana Fântânariu.

Apoi, tot anul acesta am participat la câteva expoziţii axate pe tema sacrului, la Cluj-Napoca, expoziţia „Potirul“, la Iaşi, „Întâlnirea cu sacrul“ şi la Focşani, „Artă şi sacralitate“ sub curatoriatul prof. univ. dr. Constantin Prut şi Alexandra Titu.

De asemenea, am avut privilegiul să fiu invitat de directorul Muzeului de Artă Bistriţa, Cornel Gaiu, cu o „personală“, tot axată pe sacru, la Herina. Expoziţia a cuprins 48 de lucrări de pictură, acuarelă, sculptură şi obiect. Spaţiul de expunere a fost interiorul unei biserici evanghelice (în stil romanic, sec. XIII) aşezată pe o colină, care arăta ca un chivot, de departe. Statul Român a restaurat-o şi a trecut-o în custodia Muzeului de Artă  Bistriţa. Înaintea mea a avut acolo o splendidă expoziţie de desene Ştefan Câlţia din Bucureşti, intitulată „Desene pentru Herina“. Expoziţia mea s-a intitulat „În Chivot la Herina“ şi  s-a deschis cu prilejul Zilelor Oraşului Bistriţa.

De câteva zile m-am întors de la Budapesta, unde alături de alţi trei artişti arădeni, Dumitru Şerban, Luigi Varga şi Rudolf Kocsis şi alţi doi din Ungaria, Ştefan Oroian şi Lorant Janos Demeter, am vernisat expoziţia „Omagiu lui Ovidiu Maitec“. Fiecare dintre noi  a expus câte opt lucrări (5 sculpturi şi trei desene). Expoziţia de la Budapesta, de la Institutul Cultural Român este o reeditare a celei de la I.C.R. Seghedin din octombrie-noiembrie, ambele fiind organizaten cu concursul directorului I.C.R. Budapesta, doamna Gabriela Matei.

La Budapesta, artistul Ştefan Oroian, iniţiatorul proiectului, a anunţat intenţia ca în 2015 (Când se vor împlini 90 de ani de la naşterea lui Ovidiu Maitec) să se organizeze o ediţie omagială mai lărgită la Muzeul de Artă din Arad, chiar în sala care-i poartă numele.

Doamne ajută!

Recomandările redacției