Dialoguri Deschise cu etnologul Elena Rodica Colta

0
375

„Este foarte important să ai modele bune, de calitate”

DSC_7870–        Spuneţi-mi de unde veniţi dvs, Elena Rodica Colta? Evocaţi câteva momente care v-au marcat oarecum viaţa şi profesia. Nu m-aş supăra dacă aţi vorbi şi despre familia d-voastră, dacă vă face plăcere.

 –       De unde vin? Aş putea zice că nu vin de nicăieri. Eu sunt arădeancă. Am crescut în acest oraş, am copilărit jucându-mă  pe străzile acestui oraş, pe care îl iubesc şi de care am fost totdeauna mândră. Pentru trecutul lui, pentru arhitectura lui, pentru patina culturală a veacurilor trecute, care l-a făcut ceea ce este. Si pentru teii săi. Trebuie să fii arădean ca să simţi toate astea. Prin urmare am plecat la şcoli, mai precis la Universitatea din Cluj iar la terminare m-am întors acasă. Posibilităţi ca să rămân în Cluj aş fi avut, fiindcă am terminat a patra din anul meu şi a unsprăzecea pe ţară iar în acel an la repartiţie au fost mai multe locuri în Cluj… Plus că între timp devenisem  un fel de pupilă a prof. Ion Vlad, care era în acea vreme redactor şef la Tribuna. Mi-a şi publicat în anul I răspunsurile la un chestionar pe care îl făcuse pentru studenţii de la „ Filo”. Mi-am dat licenţa cu Ion Vlad, doar eu şi Ioan Buduca, ajuns mai târziu cum se ştie cunoscut om de presă în Bucureşti. El cu „retoria ironiei”,  eu cu o lucrare de semiotică aplicată  pe opera lui Pavel Dan.Totuşi, după terminare  n-am făcut  critică literară şi n-am rămas în Cluj, ci  m-am întors acasă şi m-am angajat, prin concurs, la muzeu.Tocmai se înfiinţase Oficiul pentru Patrimoniul Cultural Naţional al Judeţului Arad, ca secţie a muzeului, şi, fiind filolog, puteam să lucrez pe carte veche şi pe manuscrise. Făcusem la facultate  un curs opţional de „Circulaţia cărţii vechi româneşti” iar  a doua mea specializare, după limba şi literatura română,  era latina. De asemenea, mai făcusem şi doi ani de  greacă veche şi un an de slavonă, adică ştiam de toate câte un pic, ca să pot să încep. Din 1976 până în 1979 am făcut o specializare în Bucureşti, timp în care am învăţat paleografie, sistemul internaţional de descriere a cărţii vechi, patologie şi conservare şi mai ales am văzut foarte multe cărţi vechi la Biblioteca Academiei. În final am ajuns să pot să recunosc un  centru tipografic după caractere, ornamente, gravuri. La examenul de atestare l-am avut ca preşedinte de comisie pe Virgil Cândea. De asemenea,  în acestă perioadă de formare am cunoscut  câţiva mari slavişti, pe academicianul  Gabriel Ştrempel, cel mai bun specialist în manuscrise vechi româneşti, pe Alexandru Duţu. De ce spun toate astea? Pentru că este foarte important să ai modele bune, de calitate. Aceşti oameni, cu care am purtat după aceea corespondenţă, m-au ajutat să mă formez, să-mi fixez un sistem de valori înalte. Prin urmare nu momentele ci anumiţi oameni pe care i-am preţuit şi îi preţuiesc şi astăzi m-au marcat.

În concluzie, înainte de a fi etnolog, am devenit specialist în carte veche- manuscris. În această calitate am trecut prin mână sute de cărţi vechi, rare, din toate fondurile importante de carte din judeţ (Biblioteca Arhiepiscopiei, Biblioteca Franciscană de la Mănăstirea Maria Radna, Fondul de carte al Mănăstirii Hodoş-Bodrog etc.) am scris despre aceste cărţi, le-am expus în mai multe expoziţii.

Am încă cutii întregi cu notiţe ce aşteaptă să fie valorificate. În sfârşit, în 2003 am dat la Ministerul Culturii examen de expert în carte veche- manuscris şi într-un fel nu m-am despărţit niciodată de cărţile acestea de tezaur. Din 2012 am contract cu muzeul din Deva să le clasez colecţia de carte veche, în vederea înscrierii ei  în tezaurul naţional. Prin urmare, periodic merg câte o săptămână la Deva şi stau închisă ceasuri întregi în depozitul de carte, printre rarităţi, citind, descifrând descriind după normele internaţionale.

 Totuşi, nici eu  nu ştiu de ce, n-am adunat mulţimea de articolele despre cărţile vechi publicate   într-o carte sau de ce catalogul Bibliotecii Episcopale, cu care m-am atestat în 1979,  este tot în manuscris. În ultimii  15 ani n-am avut niciodată timp să mă gandesc la asta, considerând că am alte urgenţe.

 

Cât priveşte familia, l-am cunoscut pe Onisim în Cluj, la cantina studenţească, el fiind student la arte. Mie mi-a plăcut privirea lui albastră, părul lung şi mustaţa de muşchetar, lui faptul că vorbeam mult  şi râdeam tot timpul. Ne-am căsătorit la Primăria din Cluj, martori fiind colegii noştri de la „Filo” şi „Arte”. După terminarea studiilor Onisim a venit în Arad. Crescut în Maramureş, la început nu i-a prea plăcut oraşul acesta pierdut în câmpie, cu veri fiebinţi, dar acum, după atâţia ani, a devenit mai arădean decât mulţi din cei născuţi în Arad.

 

–        Ce înseamnă să fii etnolog? De unde, cum, în ce împrejurări aţi hotărât să vă faceţi etnolog?IMG_2655

 –       Cum am ajuns să trec din depozitul de carte în cel de etnografie? Într-un fel a trebuit să optez. După 90, Legea Patrimoniului a fost abrogată, iar ceea ce până atunci fusese o obligaţie de serviciu se transforma tot mai mult în hoby… Fondurile de patrimoniu aparţinând cultelor nu mai puteau fi cercetate decât cu aprobare de la înaltele foruri bisericeşti, unele aflate la Timişoara… vechea mea legitimaţie de serviciu nu mai era valabilă.

Aveam 38 de ani. Trebuia să fac ceva sau să fac altceva… trecerea  a fost destul de uşoară ca hotărâre, fiindcă eram de mai multă vreme interesată de mentalităţi, de nivele de cultură, de orizonturile micii cărturărimi de la sate… Am început să  mă interesez de imaginar, tabuuri, credinţe şi practici, adică de vechea lume ţărănească, de felul acesteia de a înţelege, de a percepe lumea.

 Dar trebuie să spun că pentru că a deveni etnologul de azi, recunoscut atât de Asociaţia de Ştiinţe Etnologice din România cât şi  de Societatea Etnografică Maghiară din Budapesta  a fost nevoie de foarte multă muncă. În fond a fost o respecializare. Făcusem la facultate folclor cu reputatul etnolog Dumitru Pop şi cu Ioan Şeulean dar nu a fost suficient. Am citit mult, din mers, mi-am făcut chestionare, am început să fac teren, să înregistrez, să transcriu, să public. În 2008 mi-am dat doctoratul la Facultatea de Studii Europene, cu prof. Ion Cuceu, directorul Institutului de Etnologie din Cluj. Din 2008 m-am angajat şi la Centrul Cultural Judeţean Arad.  În 2009 am dat examen la Ministerul Culturii de expert în icoane pe sticlă, fiindcă judeţele Arad, Timiş, Caraş-Severin şi Hunedoara nu aveau expert în acest domeniu şi era nevoie.

Când mă refer la specializarea mea îmi place să folosesc cuvântul etnolog, şi nu pe cel de antropolog! Suntem în Europa. Mie termenul francez mi se pare mai potrivit. Plus că el include atât folclorul cât şi etnografia. N-am ocolit, însă, nici direcţiile de cercetare specifice antropologiei, mai ales ale antropologiei minorităţilor, de vreme ce m-am ocupat de minorităţile de aici şi din Ungaria. 

 

Elena Rodica Colta, v-aţi specializat în folclor, antropologie, limba şi literatura română şi v-aţi luat doctoratul în etnologie. De-a lungul anilor aţi publicat mai multe cărţi, studii şi articole despre  mitologia românilor din Ungaria precum şi despre interetnicitate în zona frontierei cu Ungaria. Ce v-a atras spre aceste studii despre etniile de la Frontiera de Vest a României?

 –       Întocându-mă la începuturile acestei activităţi, primii care au luat legatura cu mine au fost germanii. În 1994 am făcut împreună cu Banat JA România  o expoziţie intitulată Cultură şi civilizaţie germană la Arad. A fost de fapt  primul contact „de lucru”  cu o comunitate de altă cultură.  Apoi, în 1997 am fost invitată de maghiari să particip la o tabără multiculturală şi interdisciplinară la Elek, unde urma să fac cercetări pe comunitatea românească de acolo. Aşa i-am cunoscut pe românii din Elek, dar şi pe romii, slovacii şi germanii care trăiau aici. Îmi amintesc cu drag de informatorii mei de teren români din acea primă tabăra, de petrecerea finală la care Petru Sabău a ţinut morţiş să mă joace.

 După ani de cercetări ale satelor cu populaţie românească  din Ungaria, am scris o carte despre mitologia lor, văzută ca parte din marea mitologie românească.

De fapt, pe mine nu studiile despre etnii m-au atras, ci oamenii de diferite etnii. Am încercat să-i cunosc, să le cunosc obiceiurile, tradiţiile. Cu slovacii şi sârbii am vorbit în limba maghiară. Am cunoscut mulţi oameni, pe care i-am preţuit. Ca să înţeleg ce se întâmplă azi cu aceste populaţii, care încet îşi pierd identitatea etnică, am încercat să  mă pun în situaţia lor de minoritari obligaţi să trăiască într-o majoritate de altă cultură. Priviţi astfel, chiar şi românii din Ungaria sunt mai corect înţeleşi.

– Care dintre cărţile publicate de dvs. v-a întrebuinţat cel mai mult atât fizic cât şi mental?

 DSC_0075–       Am muncit mult la fiecare carte, chiar şi la numeroasele volume colective la care am fost doar coordonator sau redactor. De fiecare dată am dorit să fie o carte bună din punct de vedere ştiinţific, dar şi o carte frumoasă, pe care să o ţii cu plăcere în mână. Mai muncită a fost lucrarea de doctorat, la care am scris, fără concedii de studii, mai mult seara,  aproape un an. A trebuit să sintetizez un volum mare de informatii. Lucrarea a ieşit atât de mare încât eram convinsă că profesorii din comisie n-au  vreme şi răbdare să o citească integral. De publicat, am publicat doar jumătate din teză, şi anume partea intitulată Interetnicitate şi construcţii identitare în zona de frontieră româno-maghiară, urmând ca  a doua carte despre culturile tradiţionale din zona de frontieră să o scot mai târziu. Trebuie să spun că hărţile etnografice nu se suprapun peste hărţile administrative iar acest lucru se vede cel mai bine la cercetarea culturilor tradiţionale în oglindă. N-am apucat însă să aranjez materialul pentru această carte, fiindcă mereu apar alte priorităţi. Acum trebuie să finalizez Albumul cu portul tradiţional din judeţul Arad. Până acum Aradul nu a avut o astfel de carte, deşi satele noastre au porturi foarte frumoase care merită să fie cunoscute în ţară şi în străinătate.

Dar nu am de gând să renunţ nici la cartea despre   culturile de frontieră. Ea  va fi mai complexă şi mai completă decât textul din teză. Dacă atunci am fost obligată să sintetizez, acum am ocazia să dezvolt, să includ de pildă şi bulgarii şi ucrainenii cu obiceiurile lor.

– Membrii familiei dvs sunt nişte persoane care activează în zona artisticulului. Soţul, Onisim Colta este un renumit artist plastic şi profesor univ. la Arte Vizuale, iar fiul, Ioan Paul Colta se pare că o ia pe urmele tatălui, urmând şi el artele plastice. Nu vă simţiţi în minoritate ca om de ştiinţă versus doi artişti?  

 –       Nu mă simt  exclusă din preocupările lor,  pentru că  sunt un consumator şi implicit un iubitor de artă. Nu mă simt nici exclusă din atelier. De multe ori atelierul se mută la mine acasă, în sufragerie. Multe din lucrările lui Onisim aici au prins viaţă, lângă mine.

Apoi, cu Onisim am văzut cele mai importante muzee de artă modernă şi contemporană din Europa. Ne-am bucurat împreună de tablourile din faţa noastră. Ne portivim. Avem aceleaşi afinităţi, ne plac aceleaşi lucruri. Pentru mine acasă înseamnă armonie, confort psihic, o stare de bine. Caf… rafturi pline cu  cărţ… pereţi încărcaţi de  tablouri şi pisicile noastre.

 

– Elena Rodica Colta, dvs credeţi în Proiectul „Arad-Capitală Culturală europeană“? Motivaţi!

 –    Nu pot să spun dacă cred în acest proiect, fiindcă n-am reuşit să ajung la niciuna din activităţile derulate dar, ca arădean,  îmi doresc să câştigăm şi cred că dacă proiectul este bun vom câştiga. Nu trebuie însă să uităm nici o clipă că Timişoara, Clujul, sunt cu noi în competiţie. Şi în această competiţie este vorba de impunere prin  valoare culturală.Trebuie, prin urmare, să ştim să gestionăm bine evenimente de valoare. Strămoşii noştri romani aveau o vorbă : „Ex nihil nihilo”. Într-un cuvânt trebuie să primeze calitatea.  

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.