„Licenţios… devine limbajul când cuvântul este scris să frapeze, să atragă atenţia neapărat, cu orice preţ“

Ion Corlan generic

– Ion Corlan, eşti un autor important în Filiala Arad a Uniunii Scriitorilor din România. Numele tău figurează pe coperţile unor cărţi de proză – romane şi piese de teatru –  foarte apreciate de critica literară şi de către cititori. Limbajul folosit în romanele şi în piesele de teatru scrise de tine este unul frust, la limita licenţiosului sau unul  „crud“ cum spune poetul şi criticul Vasile Dan.

Ei bine, copilul Ion Corlan a avut un vocabular care prevestea îndrăzneala de limbaj a viitorului scriitor? Evocă-mi aspecte din copilăria ta, copilărie care s-a petrecut în Gorj, ţinutul cu cea mai pură limbă românească.

– Din păcate, pofta de lectură reprezintă aproape o excepție. Din această excepție se recrutează, probabil, viitorii scriitori. Pornind de la acestă realitatate, cred că-mi înțelegi entuziasmul… Oricum, mulțumesc pentru cuvintele frumoase. Niciodată nu am avut un limbaj, nici copil, nici  mai târziu, care să atragă atenția prin ceva anume. Pot însă afirma cu certitudine că dețineam, copil fiind, multă imaginație. Eram foarte atent la ce povesteau oamenii mari și puneam în practică întâmplările acestora, având ajutorul prietenilor, și de fiecare dată, după o perioadă de liniște, urma explozia… Îmi luau apărarea muma – bunica după tată, și sora mea. Eu nu eram vinovat. Anturajul… Păstrez amintiri de la trei ani. Aveam patru ani, când a murit Stalin. Ieșisem în tindă cu muma, băteau clopotele… Vecinul de peste drum ne-a spus că a murit Stalin.

-Taci, a strigat muma, îngrozită.

Copilăria mi-am petrecut-o într-un decor fantastic… Eram prezent la nunți, hore, înmormântări, pomeni – unde aveam locul nostru stabilit.

-Dumnezeu să-i primească…

-Cui să-i pomenească, răspundeam noi, copiii, în cor, după o ceașcă de țuică.Tot la înmormântări se cântau Zorile: trei femei în vârstă, muma era nelipsită, cu lumânari în mâini, intonau versuri, pe care și acum le țin minte… Odată, de Paște, ne-am suit în podul bisericii și ne-au luat scara. Familia mă aștepta cu masa pusă și eu eram în pod…

Am trăit într-o atmosferă țesută din poveștile cu moroi… Sora lui tata avea un umor bolovănos și o gură spurcată. Imita extraordinar diverse persoane, reproducând ticurile, vorbirea, mersul, iar soțul ei era un povestitor… de ex-cepție, reușind prin descriere, voce, pauze… să ne ducă în timp și să luăm… parte, ca spectatori cu gura căscată, la cele ce se întâmplă… Am înaintea ochilor, filmate, scene din copilărie,rețin figuri, expresii, cuvinte, cu intonația de atunci, ca și imagini din filme văzute la nouă sau zece ani… Rețin scene întregi cu Maximillian Schell, din filmul Sechestrații din Altona, scene pe care le-am retrăit târziu după aceea, pe la vreo 30 de ani, când am citit piesa de teatru… Tot în copilărie, dar și mai târziu după aceea, am fost martorul unor întâmplări neobișnuite, să le spunem… paranormale.

Dar… amintindu-mi de copilărie, când reușesc să mă detașez, cad într-o lume de basm, cu păduri, dealuri și munți, cu livezi, ape și sălcii pletoase, cu mine, cel așezat la masa de sărbătoare, ascultând poveștile celor mari…

–  Ai debutat publicistic în anul 1978 în Revista „Orizont“ din Timişoara, cu poezia „Toamna“ De ce crezi că majoritatea scriitorilor au scris în adolescenţă poezie? Tu de ce ai scris poezie? E cumva poezia un fel de preş de la intrarea în Casa Literaturii?

Ion Corlan decupat– Versuri așterneam pe hârtie de prin clasa a treia. Nimic serios, însă. În liceu         am continuat, insistând prin ultima clasă.Mai mult parodiam. Parcă a fost ceva mai serios în primii trei ani de studenție. Era o strânsă legătură între poezia scrisă de mine și desele îndrăgostiri. O femeie frumoasă și deșteapă mi-a zis că eu am valoare și devin interesant doar atunci când mă îndrăgostesc… De fapt, tot timpul am răspândit versuri pe caiete, agende, foi volante, dar… Mă folosesc de ele când scriu teatru. În niciun caz nu am urmărit prin ele… acea intrare de care vorbești. Și acum, câteodată, mai aștern… versuri… Doar atât… Nu am nicio frustare în acest sens.

În ultima clasă de liceu, un prieten – a murit recent, din păcate – m-a povățuit să scriu proză. Nu știu ce o fi fost în capul lui, dar… i-am urmat sfatul și așa am făcut. Proza pe care o scriam eu în studenție, după aprecierea unui oarece scriitor, era morbidă… Ceea ce pot afirma, cu certitudine, este că în primii trei ani de studenție au avut loc mari frământări în sufletul meu și cred că tata a fost cel care m-a pus pe linie… Iar la sfârșitul facultății, trăind eșecul unei iubiri, soldată cu o mare suferință, evident – fără sens, am început… Desfrâul. Punctat și el, ca de fiecare dată, cu versuri împrăștiate pe diverse hârtii.

 

–  În anul 1994 ai publicat prima ta carte, romanul „Desfrâu“, o carte respinsă de pudibonda cenzură comunistă. Până la urmă această amânare a publicării romanului a fost ca o dospire a aluatului literar din carte. Romanul „Desfrâu“ a cunoscut transformări în perioada cât a stat la sertar, faţă de concretizarea lui înainte de Revoluţie?

– Romanul „Desfrâu“ a fost, înainte de Revoluție, vreo trei ani la rând în planul        Editurii Facla, care în cele din urmă mi l-a respins, pe motive de… A.S.R. (Asociaţia Studenţilor Comunişti, nota mea), U.T.C., P.C.R. și mai știu eu ce… Primii doi redactori mi-au apreciat cartea, al treilea însă… și-a bătut joc. De ea și de mine. O refăceam de fiecare dată și nu o mai recunoșteam… Un mare ticălos acel redactor! L-am văzut acum vreo cinci ani vorbind pe micul ecran. Sigur, am adus adăugiri romanului, după Revoluție. În parte, le regret. Ar fi fost bine să fi publicat cartea imediat după 89, dar cum niciodată nu am fost oportunist, ba dimpotrivă, am amânat… Teatrul a avut partea lui de vină, mereu fiind pus în situația să aleg între… și între… Evident, a fost o mare prostie. Din partea mea.

–  Încă din Biblie, unde Adam şi Eva umblau goi prin Paradis şi unde Lot face sex cu fetele lui, se prefigurează o anumită literatură erotică. Tot în Biblie se găsesc  multe alte întâmplări picante, cu tentă sexuală…  De-a lungul timpului mulţi autori au scris lucrări literare cu pretext erotic. Atât proză erotică, cât şi poezie erotică. Să-i amintim doar pe români: Ion Creangă cu a lui Povestea poveştilor (sau Povestea pulei), Camil Petrescu, Mircea Eliade, Vasile Voiculescu, Emil Brumaru, Nichita Stănescu, Corina Ozon, Otilia Ţigănaş ş.a. Şi, cu permisiunea ta, Ion Corlan. De ce scrii acest gen de literatură, ce înseamnă pentru tine Literatura erotică?

–  Am Povestea poveștilor (a lui I. Creangă, nota mea) pe casetă, în interpretarea unui mare actor timișoean – Gheorghe Leahu. O consider o capodoperă.  În piesele de teatru… m-a atras politicul. Posibil să fie vorba de o echilibrare a balanței prin această literatură… erotică. Este, de fapt, veșnica poveste despre un bărbat și o femeie. Depinde cum o abordezi… Eu am mers cu povestea în acel limbaj… licențios, încercând să fac din actul dragostei, sau sex, poezie…

Un personaj foarte drag mie, Mimi – din „Povestea nebunilor“, nu ar fi viu, nu ar avea farmec, dacă nu i-aș pune în gură acele cuvinte… interzise. În situația în       care pe la toate colțurile, prin orice birou sau studiou, redacție etc., cele trei       cuvinte aşa-zise licențioase se aud pe toate buzele, m-aș considera un fățarnic       ca în conturarea portretului să folosesec… puncte, puncte.

Odată, nu are importanță cu ce ocazie, a intrat la mine, în cabinet (Ion Corlan este de meserie medic, nota mea), o doctoriță frumoasă vorbind la telefon… Mi-a fost dat să aud atunci… cele mai colorate, mai spirtoase înjurături… Ce ați spune dacă o așa persoană, peste zece minute ar lua… „Dulap de vânătoare“ (carte semnată  Ion Corlan, n.mea), ar răsfoi cartea și peste alte zece minute ar trânti-o indignată:       -Licențioasă, scumpule…

Sau un scriitor, să zicem, după ce-mi povestește ceva… cu niște cuvinte, cu      niște expresii pe care nu le numesc licențioase, ci scârboase, să aducă vorba de „Povestea nebunilor“ sau „Dulap de vânătoare“:

-Nu te supăra, e prea… prea… licențios… Totuși, e literatură…

Sigur, literatura este altceva: se citește în intimidate… Faci o călătorie în altă      lume, într-un alt spațiu și un alt timp… Toate acestea ți le pune înainte scrii-    torul, iar tu, dacă ai răbdare să citești, plutești în atmosferă într-o anume stare     de spirit… creată de autor… care nu face altceva decât să refacă atmosfera      acelui act al dragostei, esențial, dar pe o altă muzică, un altfel de limbaj, lipsit de… puncte, puncte. Licențios… devine limbaj când cuvântul este scris să frapeze, să atragă atenția neaparat, cu orice preț.

Totul este să construiești  bine, cu imaginație și poezie, să creezi atmosfera. E un punct de vedere. Mai departe… loc suficient pentru bârfitori. Și libertate.

– Augustin Buzura, Vasile Voiculescu, Emil Brumaru, Florin Bănescu, Otilia Ţigănaş. Toţi, medici şi scriitori. Ion Corlan, eşti medic în Arad, şi scriitor. În ce măsură profesia de medic te inspiră în creaţiile tale literare? Te poate inspira o boală?

– Nu aș putea spune că mă inspiră profesia, de medic, în tematică… Dar sunt mul-   te situații când ea mă ajută: descrierea unei afecțiuni, stări sufletești, anumite  semne, un mers, de exemplu… Eram în primul sau al doilea an de studenție și mă  plimbam prin centrul orașului cu un prieten din copilărie. Am recunoscut atunci o criză majoră de epilepsie: citisem „Idiotul“ lui Dostoievski…

–  Ai publicat până acum atât romane cât şi piese de teatru. Tu, Ion Corlan, ce te consideri a fi: romancier sau dramaturg?

– Pur și simplu… scriitor. Dar, trebuie să recunosc, fuga spre scris… este dictată, în primul rând, de teatru.

– De ce crezi că Filiala Arad a Uniunii Scriitorilor din România rezistă de atâta vreme printre cele mai apreciate filiale din ţară? Ce are Aradul, şi alte filiale n-au?

– Când scriu răspunsurile… îmi fug ochii spre… Revista Arca. Cred că această revistă constituie cel mai puternic argument. Este, indiscutabil, printre cele mai bune, mai cu bun gust reviste din țară. După aceea vin scriitorii, importanți. Dau doar câteva nume, consacrate: Vasile Dan, Gheorghe Schwartz, Florin Bănescu, plecat prea devreme dintre noi, Petru M. Haș, Gheorghe Mocuța, Ioan Matiuț și… ceilalți.

– Dacă în prezent ai lucra la o carte, ce titlu i-ai da, şi despre ce ai scrie în ea?

– Scriu la un roman, nu știu în ce măsură îmi va ieși… Poate… „Așteptarea“.

– Te rog să-mi pui şi tu o întrebare, dacă-ţi stârnesc vreo curiozitate… 

– Cum vezi soarta literaturii, în perspectivă?

– Bună întrebare! Dar, haide Ion Corlan, să-l lăsăm pe cititor să răspundă la ea!

Recomandările redacției