Dialoguri Deschise cu scriitorul Vasile Dan

0
302

Cuvânt de Doamne-ajută!
Inaugurăm, începând cu acest număr al cotidianului „Glasul Aradului“, un ciclu de convorbiri sub deviza „Dialoguri deschise“, dialoguri purtate cu personalităţi de cultură din Judeţul Arad. Astfel, în fiecare săptămână vor fi invitaţi la dialog oameni care reprezintă o generaţie culturală, oameni care prin activitatea lor s-au legat de oraşul nostru şi i-au conferit acestuia strălucire, personalitate, demnitate, făcându-l cunoscut între şi peste fruntariile ţării.
„Dialoguri deschise“ debutează astăzi, cu poetul Vasile Dan, reputatul scriitor şi preşedinte al Filialei Arad a Uniunii Scriitorilor din România.
La început de drum, Doamne-ajută! (Petre Don)

 

„Cine ştie carte, adică literatură, o poartă pe chip ca pe o lumină lăuntrică”

vasile dan 1

Domnule Vasile Dan, nativ veniţi din judeţul Mureş. Acum sunteţi arădean în devenire sau aţi devenit deja?

– Întrebarea, sincer, mă surprinde. Mă întrebi precum aş fi sosit doar ieri aici. Or, eu trăiesc în Arad de peste 40 de ani. Aici plătesc, ca orice cetăţean onest al municipiului, tot de atunci, impozit pe propria casă. Aici mi-am întemeiat familia. Aici mi s-au născut cele două fete. Aici mi s-au născut cei doi nepoţi, câte unul de la fiecare fată. Aici am scris şi aici am publicat aproape 20 de cărţi, în special de poeme. Toate, absolut toate au adus câte un premiu, inclusiv Aradului, fie acordat de Uniunea Scriitorilor, fie de mari reviste de cultură („Familia” din Oradea, „Observator” din Munchen, „Vatra” din Tg. Mureş, „Poesis” din Satu Mare). De aici am fost comentat, cu epitetul lipit pe frunte, ca „arădean”. Aici am fondat, acum 25 de ani, una dintre revistele de cultură, „Arca”, aflată azi în topul celor mai preţuite din ţară. Aici am fondat, în 1994, prima Filială regională a Uniunii Scriitorilor din România. Aici am făcut tot ce am putut: inclusiv muncă de jos, presă cotidiană prin ziare care au pierit ca nume, prin posturi locale de televiziune aşijderea. Mi-am apărat numele aici, nepunându-l sub orice text, sub orice temă sau în companii neonorabile.
Dar să încerc să răspund altfel. Întrebarea insinuează o calitate intersantă: cea de „arădean”. Ce ar fi aşadar un „arădean”? E bine să fii aşa ceva? E rău? E o şansă, un privilegiu? E un handicap? Apoi: în ce măsură arădenii „nativi”, azi risipiţi prin lume, în Germania să zicem, mai sunt ei „arădeni”? Mă gândesc nu doar la doi dintre cei mai mari azi scriitori din Germania, poetul Werner Sollner şi prozatorul Gerhardt Csejka, ci şi la Ştefan Aug. Doinaş, care tot timpul s-a declarat sibian, fiind născut intelectual acolo, la „Cercul literar de la Sibiu”, după cum singur mărturisea, şi nu aici, la Caporal Alexa, cum s-a întâmplat de fapt, cum îi scria în acte. Locul de naştere, cât de important mai e el? Dar cel de rezidenţă? Americanii, nu doar scriitorii, sunt de pretutindeni, se mută cu uşurinţă dintr-un stat în altul, unii sunt născuţi pe alte continente, în alte culturi sau rase. Chiar preşedintele lor. Ce mai alchimie a umanităţii e acolo!vasile dan 3
Dacă am devenit „arădean”? Dacă asta e bine – da! Dacă asta înseamnă o provincializare cruntă – nu!

– Există o delimitare aproximativ exactă între eul poetic şi cel din carne şi oase, cel material?
– Trăim în literatură ficţional, vindecâdu-ne astfel de toate păcatele şi interdicţiile vieţii reale. Doar aşa experimentăm libertatea absolută. Fiecare carte scrisă sau cititită e o nouă viaţă asumată. E o formă de a da cu tifla morţii.

– Citindu-vă, am observat că aveţi o oarece dexteritate (vă bănuiesc de talent) de a vă exprima în proză. De ce nu v-aţi făcut prozator?
– Nu „m-am făcut” nici prozator, nici poet. Nimeni nu se poate face. Deşi unii insistă. Eşti sau nu eşti aşa ceva.

– Dacă ar trebui să predaţi o oră de literatură română, despre ce le-aţi vorbi elevilor?
– Sunt profesor de limbă şi literatură română, nu ştiai? Cred că unul de vocaţie. Deşi am predat doar un an după facultate. Eu rescriam, cu elevii mei, poezia sau proza predate. Încercam împreună variante la original. Fiecare interpretare a unei poezii sau proze, i-am convins, este o recreare a ei. În care ai partea ta de geniu.

– Literatura încotro? Augmentaţi tema!
– Literatura este partea subtilă a personalităţii noastre. Cine ştie carte, adică literatură, o poartă pe chip ca pe o lumină lăuntrică. ştie să vorbească, ştie să asculte, ştie să tacă, ştie să râdă. Uneori să plângă, chiar dacă nu i se văd lacrimile. Umanitatea fără literatura ei ar fi monstruoasă, cu toate performanţele ei ştiinţifice şi tehnologice. Cu toată bunăstarea ei. Mi-e şi frică să mi-o imaginez fără literatură.

– Într-o discuţie cu publicista şi scriitoarea Carmen Neamţu despre INVIDIE spuneaţi la un moment dat că: „În eternitate Macedonski îl va pizmui pe Eminescu, Dobrogeanu Gherea pe Maiorescu, Călinescu pe Lovinescu, Ion Barbu pe Arghezi, Arghezi pe Blaga, Blaga pe D. D. Roşca, Adrian Păunescu pe Nichita Stănescu, Breban pe Preda, Vadim Tudor pe Mircea Dinescu…” Dvs, d-le Vasile Dan, pe cine aţi pizmui în eternitate?
vasile dan 2– Nu pe Emil Şimăndan. L-aş pizmui însă pe Ivan Karamazov, cel din poemul „Marele Inchizitor”. Sau pe Ingeniosul hidalgo Don Quijote de la Mancha.

Cum percepe, cum se pregăteşte scriitorimea din Arad să trăiască şi să creeze în „Arad – Capitală Culturală Europeană”?
– Scriitorii sunt fiinţe solitare, nu gregare. Despre ei nu poţi vorbi la plural, ci doar la singular. Ei nu se pot aşeza în grup pentru un eveniment cultural sau altul precum duminica un cor bisericesc. Ei cântă doar solo, uneori neauziţi de nimeni. Sau dacă da, prea târziu. „Ce voce s-a pierdut!” – atunci se oftează în urmă. Scriitorul îşi scrie opera gestând-o, nu fără dureri, nu fără pântecării până la vomă. Uneori creaţia lui este ratată din start, aşa cum se mai întâmplă, vai, şi cu unele naşteri de obşte. De multe ori, tot la fel, însă autorul chiar pe asta o iubeşte mai tare. Altfel jocul, puţin sportiv, intitulat „Aradul, Capitală Culturală Europeană” nu cred că-i priveşte foarte tare pe scriitori. Decât dacă se exhibă şi ei pe stradă precum ceilalli: „La carnaval, monşer, la carnaval!”. Noua „Cântare a Europei” (aşa zisele „capitale culturale europene”) e un amestec de voie bună, fum şi damf de mititei, sarmale şi clătite, cu ceteraşi şi orăşeni ţopăind în straie strămoşeşti recuperate cel mult de la bunici. Şi, recunosc, cu mai mulţi bani veniţi de afară, de la Bruxelles, pentru afaceri în turism şi suveniruri, pentru firme de văruit şi tencuit clădiri, canalizare, asfaltare, construcţii bine ţintite etc. etc. Fiii satului din Europa se vor întoarce aşa poate mai fericiţi acasă. Dar numai pentru concediu.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.