„Că e lemn, piatră sau bronz, eu în timpul lucrului vorbesc cu el şi el cu mine, mă îndrumă“

Mihai Păcurar generic

– Mihai Păcurar, peste exact zece zile împlineşti exact 60 de ani de viaţă. Numele tău este legat de realizarea a zeci de expoziţii personale, simpozioane de sculptură, workshopuri organizate atât în România cât şi în întreaga lume. Lucrările tale monumentale sunt amplasate în multe localităţi din judeţul Arad, în Bucureşti şi chiar în străinătate, prin realizarea de busturi ale unor personalităţi din istoria şi şi cultura României.

Ca artist plastic eşti receptat ca făcând parte din prelunga „falangă a marii noastre sculpturi în care măiestria şi spiritul unor Romul Ladea şi George Apostu se conjugă în forme de o diversitate şi continuitate niciodată finite “(Corneliu Antim).

Spune-mi, Mihai Păcurar, când ţi-ai dat seama că te atrage modelarea chipului uman? În copilărie erai un contemplative?

– Am avut un foarte mare noroc la începutul vieţii mele, căci mama mea, o femeie modestă dar cu foarte mult bun gust, a văzut în mine, încă de mic, un foarte bun desenator, aşa că încă din clasele primare a reuşit să mă înscrie la nişte cursuri de desen şi culoare şi am avut-o ca profesoară pe bună şi talentata mea colegă de azi, Lia Cott, care a reuşit în scurt timp să-mi impună nişte baze clare pe care trebuie să le cunoască un mic discipol. Apoi am dat admitere la Şcoala de Artă din Arad unde am făcut gimnaziu. Liceul, tot prin admitere la Liceul de Arte din Arad, l-am terminat în anul 1974 fiind prima promoţie cu clasă întreagă de artă. Am avut parte de profesori foarte buni şi ca pedagogi, dar şi profesionişti în artă, ca Ionel Muntean, Ioan Tolan la sculptură, Babocik şi Bicfalvi la pictură. Fiind bine cotat la specialitate, sculptorii mă îndemnau spre această direcţie, iar pictorii îmi acordau mari şanse în pictură. Nu am nici un regret că mi-aş fi greşit meseria, şi am mers pe sculptură.

Mai vreau să amintesc un aspect foarte important pentru formarea drumului pe care am decis să merg. Recunosc că eram foarte îndrăgit de către profesorii mei din liceu, iar sculptorul Ioan Tolan mi-a oferit şansa de a lucra în atelierul dânsului încă din clasa a XI-a, loc unde îmi petreceam toate după-amiezele până la finele liceului. Tot dânsul mi-a spus o vorbă mare atunci: „când vei visa noaptea sculptura pe care tu o vei face vei ajunge într-adevăr sculptor”. La vârsta aceea nu mi-am permis să-i spun maestrului căci eu de mult visam sculptura pe care urmează să o fac.

– În anul 1973, la doar 18 ani, ai realizat bustul eroului local Virgil Iovănaş, bust amplasat în faţa Şcolii Generale din Şofronea-Arad. Cine ţi-a comandat acel bust, cine a crezut în tine, în valoarea ta, atunci când abia ai ieşit din copilărie?

– Încă din toamna anului 1972, fostul Inspectorat de Cultură cum se numea atunci, condus de bunul meu prieten, acum, Horia Truţă a lansat un concurs de proiecte pe tema eroului Virgil Iovănaş, la care am participat foarte mulţi din elevii Liceului de Arte. Bucuria mare a mea a fost când eu, elev în clasa XI-a, am fost declarat câştigătorul concursului, iar bustul l-am făcut în atelierul maestrului Tolan. Poate că multă lume ar putea să-mi spună că m-a ajutat maestrul, dar ţin bine minte că atunci când l-am modelat, maestrul împreună cu soţia lui erau plecaţi într-o vacanţă de documentare în Franţa, iar după o absenţă de două săptămâni când s-au întors, Tolan mi-a strâns mâna şi m-a felicitat. Definitivarea turnării în bronz şi festivitatea de dezvelire a bustului s-au întâmplat cam cu două luni înainte de a termina liceul, deci nici Bacul nu-l aveam.

– De ce crezi că sculptorul Constantin Brâncuşi este considerat artist genial? Este genial? Ţi-a influenţat arta şi viaţa creatorul de la Hobiţa?

Mihai Păcurar îngropat– Constantin Brâncuşi nu este un artist genial, ci este părintele sculpturii moderne, considerat aşa de o lume întreagă, nu numai de noi, românii. Sigur, creaţia marelui maestru m-a influenţat foarte mult, am studiat tot ce s-a scris despre viaţa şi opera lui. Vreau să fac câteva paranteze legate de maestru:

– În anii 1975-76 fiind în Bucureşti, militar în civil la Studioul de artă al armatei: lucram în după-mesele libere prin atelierele artiştilor din Bucureşti, turnându-le lucrările în ipsos şi ţin minte că am ajuns la un moment dat la o sculptoriţă destul de în vârstă, Miliţa Petraşcu, care a făcut studiile la Belle Arte din Pariş şi care prin anii 20 a frecventat destul de mult atelierul lui Brâncuşi de la Paris. Aşa am aflat foarte multe lucruri de la o persoană care a trăit momente multe împreună cu marele maestru sculptor; – La facultate în anul II de studii am avut în programa ca temă – Bust monumental – şi eu am ales ca personaj pentru această temă „Constantin Brâncuşi” care a avut o bună apreciere din partea profesorilor; – Şi o a treia istorie pe care vreau să o amintesc este că în anul 2001 am fost ales ca participant în primul simpozion internaţional de sculptură „BRÂNCUŞIANA”. Internaţional pentru că pe lângă români, au participat şi cinci sculptori din Japonia, care au reuşit în săptămânile pe care le-am petrecut lucrând împreună să-mi explice că poporul japonez are un mare respect faţă de toată creaţia lui Brâncuşi şi chiar şi pentru cultura lor, maestrul Brâncuş este un părinte.

– Mihai Păcurar, în activitatea ta creatoare ai luat mai multe premii pentru lucrările tale. Eşti indiferent la aceste premii, eşti bucuros că le-ai luat sau eşti doar mobilizat de ele? Ce-i ăla un premiu?

– Nu poţi fi indiferent când câştigi un premiu, pentru că premiul este o răsplată importantă pentru creaţia fiecăruia. Vreau să amintesc doar despre două mari premii pe care le-am luat eu, care au fost acordate de un juriu internaţional de specialitate, curatori, oameni de cultură, galerişti, artişti consacraţi şi critici de artă. Cu atât mai mult a fost mulţumirea şi bucuria mea când am văzut lista juriului. Este vorba de Premiul pentru sculptură, şi Marele premiu la a doua Bienală Internaţională de Artă „Marko Gregovic” din Muntenegru, în anul 2006, iar în anul 2005 am luat Premiul pentru sculptură la prima Bienală Internaţională de Artă Contemporană organizată în Arad, România. Da, un premiu este o răsplată binemeritată pentru creaţia fiecăruia dintre noi, artiştii!

– Lucrările tale de sculptură au ales să fie plămădite fie din lemn, fie din piatră naturală, bronz sau altceva… Cine sau ce îţi dictează materia din care trebuie să-ţi realizezi arta?

– Pentru fiecare dintre lucrările mele în funcţie de tematica impusă sau aleasă, am ales materialul cel mai potrivit pentru definitivarea lucrării, şi oricare ar fi el, că e lemn, piatră, sau bronz, eu în timpul lucrului vorbesc cu el şi el cu mine, mă îndrumă.

– Din informaţiile mele ştiu că eşti cadru didactic, şeful catedrei Arte Plastice a Liceului de Arte „Sabin Drăgoi“ Arad. Se poate pregăti pentru facultate un elev mai puţin înzestrat cu talent? Se poate suplini talentul prin muncă şi ambiţie şi să se realizeze artă adevărată?

– În primul rând nu mai sunt şef de catedră la liceu şi am realizat că doar din simpla poziţie de profesor de specialitate mă pot ocupa mult mai mult de pregătirea acestor discipoli care au pornit pe acest drum.

La întrebarea ta, dacă poate fi pregătit pentru facultate un elev mai puţin înzestrat cu talent, răspunsul este „da”. Dar depinde foarte mult de dorinţa elevului, iar dacă talentul poate fi suplinit prin muncă şi ambiţie este la fel „da” dar nu în toate cazurile. Această suplinire va duce omul pe drumurile marilor artişti al artei adevărate.

– Dacă n-ai fi artist plastic, ce ţi-ar fi plăcut să fii?

Camil, Mihai, Matei–  „Sudor!” Bineînţeles este o glumă, pentru că niciodată în viaţa mea nu am regretat drumul pe care am pornit şi nici nu a fost niciodată o bifurcaţie înspre altceva.

– Mihai Păcurar, hai să facem un exerciţiu de curaj şi de încredere: poţi să-mi dai pe loc câteva nume de elevi de-ai tăi pentru care garantezi că vor ajunge personalităţi artistice?

– Pentru că de felul meu sunt plin de curaj normal că am multe exemple de foşti elevi care au ajuns sus în artă prin ceea ce continua să facă, dar am două cazuri mai recente pe care vreau să le amintesc. Este vorba de Radu şi Matei, ultimii mei elevi olimpici. Radu Pandele este student în ultimul an la Facultatea de Arte din Bucureşti, unde la admitere a fost primul pe listă, iar Matei Păcurar acum termină anul I la Facultatea de Arte din Cluj unde, la fel ca şi Radu, a intrat pe primele locuri. Poate nu vei înţelege la început când am să îţi spun că amândoi au decis cu o lună înaintea admiterii la facultate să meargă la secţia pictura. Cu o uşoară teamă mi-au spus decizia lor gândindu-se fiecare că m-aş putea opune. Nici vorbă, chiar i-am încurajat, spunându-le că am încredere în deciziile lor. Şi până acum mi-au demonstrat amândoi că nu au greşit drumul. Într-adevăr, cei doi discipoli au terminat liceul în grupa mea de sculptură, dar pot să îţi spun că un elev talentat din naştere care se luptă să facă progrese într-un mod foarte rapid, lucrează mult, ascultă şi realizează că ceea ce li se spune de către maestro este esenţial şi la care li s-au pus bazele clare, chintesenţa pentru artă, pot să meargă şi să aleagă oricare dintre secţiile artelor plastice şi să facă performanţă. Cei doi foşti discipoli pe lângă faptul că au avut rezultate bune la olimpiada naţională de arte plastice, încă în timpul liceului au obţinut premii de specialitate la multe concursuri naţionale şi internaţionale, au participat, fiind selectaţi, la multe tabere de creaţie şi au şi avut în timpul liceului chiar expoziţii personale în galeriile din Arad.

– Matei Păcurar este cumva fiul tău?

– Da, este fiul meu cel mic, mă laud şi mă mândresc cu el şi cu munca lui. Dacă va avea puterea şi ambiţia să continue cu acelaşi elan de până acum, va ajunge sus în arta contemporană. Şi asta nu e tot, mai am un fiu cu care mă mândresc la fel de tare, este sculptor, membru al U.A.P. România, Camil Păcurar, absolvent al Facultăţii de Arte Timişoara, clasa prof. dr. Dumitru Şerban. Participă la multe manifestări cultural-artistice personale sau de grup, şi are deja un CV destul de impresionant.

Cei trei artişti din familia Păcurar vor face în acest an o expoziţie personală foarte tare, care va fi o surpriză, unde şi când, şi se va scrie pe afiş şi catalog titlul „60.30.20”.

 – După părerea mea, Aradului îi lipseşte o lucrare monumentală de proporţii, care să-l personalizeze, cu care să se identifice. Ce părere ai?

– Da, este nevoie de o astfel de lucrare monumentală, dar nu aş dori-o ca o a doua reconciliere în oraşul nostru, de care sunt mândru.

– Mihai Păcurar, zii ceva pentru încheierea discuţiei noastre!

– Pentru acei tineri care îşi doresc să facă performanţă în arta românească şi internaţională le pot spune că fără multă muncă, ambiţie, perseverenţă şi renunţare la alte cele nu o vor putea face. Nu vreau să dezamăgesc pe nimeni, dar performanţa în artă implica o viaţă dură, foarte grea.

 

Recomandările redacției