„Taragotul are un timbru catifelat, cald, pătrunzător dar nu agresiv, asemenea graiului moţului “

Picture 002

– Petrică Paşca, eşti un simbol al muzicii populare din România, alături de Orchestra „Rapsozii Zărandului“ pe care tu ai înfiinţat-o şi  cu care ai cunoscut răsunătoare succese pe tot pământul.

De unde vii tu, Petrică Paşca, unde ai copilărit şi cum ai ajuns să-ţi placă folclorul?

– În primul rând îţi mulţumesc, Petre Don că te-ai gândit să stai de vorbă şi cu mine, alături de celelalte personalităţi ale Aradului.

Referitor la întrebarea ta precizez că arborele meu genealogic are rădăcinile bine ancorate în munţii de piatră ai Apusenilor noştri dragi. Am venit pe lume al cincilea şi ultimul copil în casa părintească, dar nu „în inima“ Apusenilor ca ceilalţi patru fraţi, ci aici, la Covăsânţ, unde s-au stabilit părinţii mei, pentru a fi mai aproape de oraş şi pentru a asigura condiţii mai bune copiilor lor. Anii minunaţi ai copilăriei i-am petrecut la Covăsânţ, unde încă mai păstrez casa părintească.

Mă întrebi cum am ajuns să-mi placă folclorul, muzica populară! Nu pot da un răspuns cum şi când, cred însă că şi atunci când am venit pe lume, am venit cântând. Îmi amintesc doar că aveam vreo 3-4 ani când fratele meu mai mare încerca să înveţe să cânte la fluier. Într-o zi, supărat că din pricina fluierului a avut o rană la buză, a luat fluierul şi l-a aruncat pe arătură, în spatele casei. Văzând asta, m-am bucurat, am recuperat obiectul iar a doua zi deja îngânam cu el o melodie populară.

Acesta a fost începutul… de aici a început…

– Muzica populară românească cunoaşte zeci de instrumente specifice, consacrate. De ce ai ales tocmai taragotul, ce are el în plus faţă de alte instrumente? Este cumva legat de specificul Ardealului, de sonorităţile muzicii din această zonă?

Petrica Pasca– Nu pot da un răspuns exact de ce am ales taragotul, pentru că nu pot şti – eu l-am ales, ori el m-a ales – probabil şi una, şi alta. Vezi, Petre, deşi sunt născut aici, în Covăsânţ, inima şi sufletul se regăsesc tot în Apuseni. Eu cred că taragotul este un tulnic perfecţionat, un tulnic înzestrat cu mai multe posibilităţi de a te exprima muzical. De mic copil m-a fascinat timbrul lui, sonorităţile lui, când auzeam doar câteva sunete ale taragotului, toată coloana vertebrală era un furnicar – un imens muşuroi de furnici plimbătoare din creştetul capului până în vârful degetelor de la picioare.

Taragotul are un timbru catifelat, cald, pătrunzător dar nu agresiv, asemenea graiului moţului. Iar cântecul doinit, lina ori ţarina – nu cred că ar suna la fel de bine cântate la alt instrument muzical. Este instrumentul care, cred eu, mă reprezintă.

– Aradul se poate mândri cu unul din cei mai valoroşi etnofolclorişti pe care i-a dat naţiunea română: Ioan T. Florea. Ştiu că v-aţi cunoscut bine, aţi colaborat. Evocă-l, te rog,  în câteva cuvinte pe regretatul Ioan T. Florea.

– Este dificil ca în câteva cuvinte să poţi evoca personalitatea unui mare etnomuzicolog al ţării.

A fost remarcat de cunoscutul etnomuzicolog Tiberiu Alexandru încă din anul 1949, când l-a căutat la Covăsânţ unde Ioan T. Florea funcţiona ca director la şcoala generală. L-a convins să-l urmeze la Bucureşti. S-a dus. Aici are ocazia să intre în contact cu Arhiva de Folclor a Societăţii Compozitorilor Români. După o metodă de cercetare elaborată de marele Constantin Brăiloiu, va lucra în cercetare alături de mari folclorişti ai vremii de atunci: Tiberiu Alexandru, Ilarion Cocişiu, Paula Carp, Emilia Comişel, Harry Brauner şi alţii. Ioan T. Florea n-a rezistat să stea prea mult îndepărtat de plaiurile natale. Ani la rând a cutreierat la pas toată Transilvania, culegând şi cercetând folclorul muzical din această zonă a ţării.

Am fost privilegiat să-l cunosc foarte bine şi mai ales să învăţ foarte multe lucruri de la dumnealui, lucrând împreună timp de trei decenii, mai exact din anul 1971 când m-am angajat la Filarmonica de Stat Arad. Colaborarea noastră s-a încheiat în data de 4 decembrie 2001, când Domnia Sa a plecat în lumea fără dor. Era un om de cultură în preajma căruia era o adevărată desfătare sufletească să te afli, să asculţi ceea ce cu atâta generozitate împărtăşea tuturor ceea ce dobândise prin studii şi cercetări în mirifica lume a cântecului tradiţional.

Existenţa Orchestrei „Rapsozii Zărandului“ i se datorează pentru că tot repertoriul formaţiei este preluat din Arhiva de folclor lăsată moştenire generaţiilor viitoare, pe lângă Casa Memorială „Ioan T. Florea“ de la Covăsânţ.

Este binecunoscută creaţia populară a ciobanului care şi-a pierdut oile. La noi, la „Rapsozi“ s-a întâmplat mai trist şi anume oile şi-au pierdut Păstorul.

Ioan T. Florea: o viaţă dedicată cercetării cântecului popular tradiţional.

 

– Când ne-am cunoscut, în tinereţe, erai deja un popular taragotist arădean, care cânta cu diferite orchestre. Apoi ai înfiinţat Orchestra „Rapsozii Aradului„ cu care ai devenit celebru. Cum s-a născut Orchestra „Rapsozii Zărandului“?

Picture 017– Eram angajat la Orchestra Populară a Filarmonicii de Stat Arad când am început să colaborez cu mai multe ansambluri artistice cu care plecam în turnee peste hotare. Colaborând şi cu mai multe formaţii muzicale, am început să ne grupăm cei care ne simţeam unul pe altul. Au început să vină cu noi şi instrumentişti angajaţi la orchestra simfonică şi aşa  printr-o „metamorfoză“ ce a durat câţiva ani ne-am adunat şi am format Orchestra „Rapsozii Zărandului“. Orchestra noastră a devenit instituţie profesionistă cu acte în regulă, înregistrată ca atare, în anul 1990.

Membrii Orchestrei „Rapsozii Zărandului“ sunt oameni cu pregătire muzicală şi toţi avem acelaşi ideal de a  propovădui cântecul tradiţional în general şi în mod special cel din zona folclorică a Aradului.

– România are un mare taragotist care ţi-a devenit prieten: Dumitru Fărcaş (Maria Tănase i-a zis: „Eşti bun, Fărcăşele„). De regulă doi instrumentişti valoroşi se cam împung…

– Adevărat. România are un celebru taragotist care mi-a fost dascăl, mi-a fost şi îmi este un idol.

Dumitru Fărcaş este iubit de toată lumea, între noi, profesor şi elev există o afectuoasă relaţie sufletească. Îl iubesc de-a dreptul ca pe un frate mai mare iar Domnia Sa a spus public faptul că sunt elevul care i-a dat cele mai mari satisfacţii profesionale.

Maria Tănase l-a remarcat pe maestrul Dumitru Fărcaş când acesta avea doar 21 de ani. A fost fascinată de talentul său, intenţiona să colaboreze într-un mare proiect de spectacole.

Maria Tănase i-a trimis o scrisoare prin care îi dădea anumite sfaturi de viaţă, ca nu cumva succesul şi laurii să-l schimbe ca artist. Citez din acea scrisoare: „Vezi Fărcăşel să nu te «umfli» că-ţi cade nasul şi te faci urât şi gata cu admiratorii talentului matale! Nu vreau să te necăjesc dar vezi, d-ta Fărcaş, eşti un mare artist dar atât de tânăr faţă de mine, că nu-mi dau seama dacă Doamne fereşte nu faci parte şi dumneata dintre cei care înainte să înceapă să «umble» îşi «ia boii lui Dumnezeu în cap».“

Urmărind viaţa şi cariera maestrului şi profesorului meu, se vede că Dumitru Fărcaş a ţinut cont de sfaturile Mariei Tănase.

Recomandările redacției