La 10 martie 1996, Teodor Meleșcanu, ministrul de atunci al Afacerilor Externe, a împlinit 55 de ani. Cu acel prilej Ana Meleșcanu,  mama distinsului ministru de Externe, născută în Buteni, care locuia într-o garsonieră în zona Gării CFR din Arad, ne-a acordat, acasă la dânsa,  un interviu de excepţie.
Acum, când Teodor Meleşcanu, a redevenit ministru de Extetrne, în noul Guvern Grin­- deanu, ne-am adus aminte de convorbirea noastră de acum două decenii, pe care o reproducem în continuare.
Rep.: Stimată doamnă Ana Meleşcanu, duminica trecută, fiul dumneavostră, domnul Teodor Meleşcanu, ministrul nostru de Externe, a împlinit 55 de ani. Vă rugăm stimată doamnă, dacă sunteţi de acord, să ne depănaţi câteva amintiri legate de copilăria şi adolescenţa domnului ministru.
A.M.: Ce să vă spun? Duminică a împlinit vârsta de 55 de ani. L-am felicitat, ca orice mamă, la telefon, cu o zi mai înainte, la birou. Nu l-am găsit, însă peste o oră, pe la 10, mi-a telefonat Puiul mamii de la Bucureşti. Pot să vă spun astăzi că ziua în care a venit pe lume nu a fost una de duminică, ci o zi de luni! Ziua de sâmbătă a fost „Sf. Toader”,  taică-său, fie iertat, era Todor, iar lunea a venit barza!
Rep.: Numele pe care le-a primit domnul ministru se leagă de sărbătoarea „Sf. Toader”?
A.M.: Numele l-a ales soţul meu, însă noi nu ne-am gândit nici o clipă că vom avea un băiat. Ne-am dorit foarte mult o fată!
Rep.: Şi soţul dvs. a dorit o fată, ori numai dumneavoastră?
A.M.: Da, repet, şi soţul meu şi eu, ne-am dorit să avem o fată, numai că nu a fost să fie aşa cum ne-am dorit noi înainte de naştere. Spunea soţul meu, dacă va fi băiat şi va ajunge să fie domn mare – nu ne gândeam noi că va fi chiar aşa de mare cum a ajuns astăzi – nu vei avea loc nici măcar în bucătărie să intri! Dar, dacă-i fată, oricât, mai bine te primeşte! Vreau să vă spun că tocmai pentru că ne doream o fată, am început să ne gândim la numele pe care să-l aibă. Eu voiam să o numim Virginica, pe când soţul voia Alexandrina, însă eu îi spuneam soţului că nu doresc să se numească Alexandrina! Dar, uite, Dumnezeu să-l ierte, că a murit şi eu nu l-am întrebat niciodată de ce ţinea aşa de mult ca fata lui să se numească Alexandrina? Undeva, în lăuntrul meu, mă gândeam că el o fi avut vreo fată (iubită) care s-a numit Alexandrina! I-am mai propus soţului, dacă va fi fată mai bine să o botezăm Didina, dar el replica mereu „Nu, nu vreau să se numească Didina, ci Alexandrina!” Dumnezeu ne-a împăcat însă pe amândoi, că n-a fost să fie fată, ci băiat! După naştere din nou am început să ne întrebăm, cum să-l botezăm, ce nume să primească copilul? Atunci nu era aşa de strict ca şi acuma, să-l botezi imediat ce se naşte cu un nume. Atunci copiii nu se năşteau, ca şi astăzi, la maternitate!
Rep.: În ce oraş s-a născut domnul ministru?
A.M.: În oraşul Brad. Ulterior el a fost „târât” de către noi printr-o mulţime de alte locuri. Aşa cum a fost viaţa lui de mic, aşa văd că este viaţa lui şi acuma, când este mare! Pe vremea aceea soţul meu lucra la Intreprinderea Auriferă din Brad. Eu nu am avut servici cât timp a trăit soţul meu. Am început să lucrez numai după moartea acestuia.
Rep.: La câţi ani s-a stins din viaţă soţul dvs.?
A.M.: A murit la 45 de ani, iar la acea dată noi aveam doar 17 ani de căsătorie. După o asemenea convieţuire – întrucât nu am avut 20 de ani împreună – eu, în calitate de soţie, nu am primit pensie de urmaş. Din acest motiv a trebuit să mă încadrez în muncă, la Întreprinderea „Tricoul roşu” din Arad.
Rep.: Să revenim la domnul ministru.
A.M.: Între timp soţul a avut unele neplăceri la servici, după care ne-am mutat la Bacău.
Rep.: De ce tocmai la Bacău?
A.M.: Pentru că soţul meu era din Bacău. Deci în 1941 s-a născut copilul, iar în 1943 ne-am mutat la Bacău. A venit apoi refugiul şi am revenit din nou în Ardeal. De data aceasta în comuna Buteni, din judeţul Arad, locul meu de naştere. După un timp am avut unele discuţii în casă, soţul meu trăgea spre rudele lui din Bacău, iar eu spre ai mei, din Buteni. Apoi, într-o zi am spus: „Nici cu ai mei şi nici cu ai tăi, ne mutăm la Ploieşti!” Astfel am ajuns la Ploieşti unde copilul a început grădiniţa. Dar nu am locuit prea mult timp la Ploieşti deoarece în urma unei vizite pe care soţul a făcut-o în Ardeal, s-a întâlnit cu un coleg de-al lui, care
i-a propus să se mute la Gurahonţ, în judeţul Arad, deoarece aici se găsea un lucru foarte bun!
Rep.: Ce meserie avea soţul dvs.?
A.M.: Soţul meu a fost electrician, dar a făcut şi studii la Paris, ajungând subinginer. Deci, cum v-am spus, colegul soţului l-a chemat pe acesta la Gurahonţ.

Rep.: A fost vreun motiv anume, special?
A.M.: Da, atunci s-a electrificat Gurahonţul, Buteniul, Sebişul şi Moneasa, deci exista de lucru. Astfel de la Ploieşti am ajuns la Gurahonţ, apoi la Buteni, unde se aflau părinţii mei. Copilul a urmat ultimul an de grădiniţă şi primul de şcoală la Gurahonţ, după care şi-a continuat şcoala la Buteni.
Rep.: Câte clase a urmat la Gurahonţ şi câte la Buteni?
A.M.: Nu mai ştiu exact câte clase a făcut în fiecare dintre cele două localităţi. Între timp soţul meu s-a îmbolnăvit şi ne-am mutat la Arad, la un frate de-al meu, pe strada Oituz. Soţul a intrat în pensie de boală, iar după un an de şedere la fratele meu, ne-am cumpărat un loc de casă în zona Gării Aradului, unde ne-am făcut o grădină, iar mai târziu am început să ne ridicăm şi o căsuţă. Din păcate când s-a construit blocul de alături ni s-a luat grădina şi s-a ridicat peste ea un bloc cu patru etaje. Atunci m-am necăjit foarte tare. Dar mai îna­inte, exact în anul în care Puiul mamii a intrat la Liceul „Moise Nicoară” din Arad, a murit soţul meu. Eram tare necăjită, casa neterminată, eu nu aveam servici şi nici nu primeam pensie de urmaş. În acele momente, un sprijin moral deosebit l-am primit de la copil, care a ştiut să mă facă să înţeleg că viaţa trebuie să meargă înainte. Deşi avea numai 14 ani, avea o judecată foarte matură. Copilul era tare ambiţios, învăţa bine la şcoală, voia mereu să fie premiant. Am fost însă o mamă severă, dacă spuneam ceva trebuia să fie sfânt! Când primea bursa la liceu, venea acasă cu toţi bănuţii, pe care mi-i lăsa pe masă. Când eram la lucru, piaţa, toate cumpărăturile le făcea copilul. Nu risipea nici un ban, fiecare bănuţ mi-l aducea acasă. Dar să revenim la bursă: când primea banii de la liceu, aveam mărinimia şi-i dădeam 5 lei din bursă! Iar dacă se întorcea de la piaţă cu nişte bani mărunţi, de 0,25 ori 0,50 lei, acei bănuţi găuriţi, cum erau atunci, deveneau ai lui. Săracu’ îi aduna să-şi cumpere cărţi! Tare îi mai plăceau cărţile! Îşi cumpăra câte o carte din acelea serioase, pe care trebuia să le citească la liceu. Cumpăra numai cărţi bune. Era însă şi şmecher. Când ştia că primesc salariul, dacă vedea el ceva carte bună în librărie şi nu avea bani, în ziua aceea mă chema să ieşim la plimbare prin oraş şi se oprea în faţa librăriei unde se afla cartea respectivă. În asemenea momente mă ruga: „Mami, numai cartea asta să mi-o mai cumperi!…” Atâta insista până ce mă îndupleca să-i cumpăr cartea pe care o dorea!
Rep.: Au urmat anii de facultate de la Bucureşti…
A.M.: Eu am dorit foarte mult să se facă inginer silvic. Aceasta pentru că în pădure este un aer curat, este frumos, iar pădurarii te respectă. Dar nu a fost să fie aşa. Când şi-a pus dosarul pentru bursă la Regiuunea Timişoara (de care aparţinea atunci Aradul) a constatat că nu sunt burse pentru facultăţile silvice, motiv pentru care a ales dreptul. Mie nu mi-a plăcut această facultate, însă lui i-a plăcut. A intrat la Fa­cultatea de Drept din Bucureşti. Au fost, de asemenea, ani destui de grei atât pentru mine, cât şi pentru el. Bursa pe care o primea echivala cazarea şi masa la cantină. Eu mă străduiam să-i trimit bani de cheltuială. Îl conduceam, de fiecare dată, la gară, unde mă apuca plânsul la despărţire. Atunci îmi spunea: „Vii cu mine la gară, dar să nu bâzâi!…” Avea o putere extraordinară de-a mă convinge să nu plâng. Însă după ce pleca trenul, tot plângeam… La un moment dat m-am îmbolnăvit şi i-am spus: „Vai, Puiul meu, sunt bolnavă şi îmi este frică că mor! Ce te faci tu dacă eu dispar?”. „Mami, dau casa la cine mă ţine la facultate!” A fost extraordinar de ambiţios, a dorit din tot sufletul să facă o facultate. Avea o plăcere deosebită pentru lectură. Îmi aduc aminte că se întâmpla, în vacanţe, să-i dau sarcina să îmi facă o serie de cumpărături cât eram eu la lucru. În timp ce eu spuneam lista cu cele necesare, el continua să citească. În asemenea momente mă înfuriam de ce nu este atent la mine. El însă, foarte calm, deşi citise când i-am înşirat cumpărăturile de care aveam nevoie, îmi repeta tot ceea ce i-am spus.
Rep.: Am înţeles că aţi fost obligată să munciţi foarte mult după moartea soţului, ca să-l puteţi ţine, pe actualul ministru de Externe la facultate!
A.M.: Am intrat la 37 de ani în producţie, la Întreprinderea „Tricoul roşu”, unde am muncit până la etatea de 57 de ani, când am intrat în pensie. Am rămas să muncesc încă doi ani peste vârsat de pensionare, ca să primesc pensie integrală. Puteam să nu mai merg la lucru, Puiul mamii mi-a cerut-o de mai multe ori, dar eu nu l-am ascultat, ca să nu aud reproşuri de la soţie, de la Felicia, că prăpădesc pe cine ştie ce banii pe care-i primesc de la fiu!
Rep.: Ce pensie aveţi?
A.M.: Nu este mare, dar sunt mulţumită cu pensia pe care o am.
Rep.: În mod concret, cât primiţi în mână?
A.M.: Primesc 134.000 de lei. Deşi multă lume nu este mulţumită cu o asemenea pensie, dar eu, vă spun sincer, sunt mulţumită, întrucât nu mai am nevoie să îmi cumpăr haine, sunt bune cele pe care le am, iar pentru întreţinere, cu viaţa mea modestă pe care o duc, pensia îmi ajunge!
Rep.: Vă rog să nu mi-o luaţi ca o impoliteţe, dar vă întreb, câţi ani aveţi doamna Meleşcanu?
A.M.: Am cam mulţi ani!
Rep.: Vă doresc încă mulţi înainte!
A.M.: Dimpotrivă, să fie puţini şi buni! Am 77 de ani!
Rep.: Încă o dată vă doresc mulţi ani înainte şi multă sănătate! Sincer să fiu, nu arătaţi ca o femeie de 77 de ani!
A.M.: Doamne, Doamne, cum să nu arăt!? Chiar dacă în prezent mă menajez oarecum, sunt obligată să iau medicamente în fiecare zi. Cei mai slăbiţi îmi sunt însă nervii. I-am spus dragului meu copil că îmi vine să plăng foarte repede pentru orice lucru. Ştiţi ce mi-a spus? „Cum să nu ai nervii slăbiţi, din moment ce ai trecut prin atâtea necazuri în viaţă!”
Rep.: Vă vizitează din când în când domnul ministru?
A.M.: Nu există nici o ocazie să vină la Arad sau la Timişoara şi să nu mă caute, săracul! Vine la mine să mă vadă, doarme acasă, nu merge la hotel, chiar dacă locuiesc într-o garsonieră, iar dimineaţa pleacă înapoi, unde are misiuni diplomatice! Aşa s-a întâmplat şi recent, când a fost la Timişoara, ori când a fost la Gyula, în Ungaria, ori înainte de Crăciun, când avionul cu care a venit din străinătate nu a putut să aterizeze la Bucureşti din cauza ceţii şi a fost nevoit să aterizeze pe Aeroportul din Arad. De la Aeroport am primit telefon că va rămâne o noapte la mine, în Arad. Eu încercam să-i explic la telefon de pacheţelul pe care i l-am trimis la Bucureşti, de sărbători, iar el mi-a spus să las pachetul în pace, că o să-i spun mai multe când ajunge acasă! M-am bucurat foarte mult când l-am văzut. Dimineaţa era vorba să se întoarcă la ora 10 la Bucureşti, dar, întrucât ceaţa s-a ridicat mai repede, înainte de ora 9, au sunat de la Aeroportul din Arad că va veni o maşină de la Prerfectură să fie dus la Aeroport. Mă bucur foarte mult că Puiul mamii, când este în Arad, refuză să doarmă la Casa de Oaspeţi de pe strada Horea, el vine mereu acasă şi stă cât poate de mult cu mine!
Rep.: Care a fost motivul pentru care l-aţi felicitat cu o zi mai repede, respectiv sâmbătă şi nu duminică, când era ziua lui de naştere?
A.M.. Ştiam că nu va fi acasă de ziua lui, prea mulţi îl felicită cu diferite interese personale!… De aceea, de ziua lui, a preferat să meargă la vânătoare, ca să nu fie acasă. Dar m-a sunat în cursul zilei de duminică, cuscra-mea: „Anuţa, hai să ne bucurăm de ziua lui Teodoru!” Apoi mi-a spus că toţi sunt sănătoşi şi ce multe flori a primit de ziua lui. Ea este mai înfingăreaţă, a fost în sală şi la televizor când Puiul mamii a fost invitat la emisiunea t.v. – „Ceaiul de la ora cinci!” Eu nu sunt aşa de înfingăreaţă ca ea!…
Rep.: Vă mulţumesc pentru această plăcută întrevedere cu dvs., dar înainte de a pleca, mai doresc să vă pun o ultimă întrebare: Ce mân­căruri preferate are domnul ministru?
A.M.: Îi plac foarte mult mâncărurile pe care le gătesc eu. Ştiu să fac o ciorbă de cartofi foarte bună, care este extraordinară când o mănânici cu o ceapă bătută! Fiului meu îi plac foarte mult mâncărurile tradiţionale, de porc, cum sunt preparatele pe care le facem noi, aici, în Ardeal. Iar dintre prăjituri îi plac foarte mult cremeşul şi „gogoşii” umpluţi cu cremă de cremeş. Acestea au fost, în tinereţe, prăjiturile lui preferate şi care au rămas şi în prezent!
Rep.: Vă mulţumesc doam­na Meleşcanu pentru această întrevedere deosebit de  plăcută, în care am avut posibilitatea să discutăm despre domnul Ministru de Externe!
Arad, 12 martie 1996
Convorbire realizată de
Emil Şimăndan

Recomandările redacției