Avem, în Glasul Aradului, o rubrică numită „Glasul diasporei”, în care relatăm poveștile de viață ale arădenilor plecați în străinătate. Deși plănuim să scriem despre diverse categorii de persoane, până acum am „nimerit” doar persoane de succes, adică foști elevi la școli de top, bine-educați, care au în străinătate o profesie bine-plătită și interesantă.
Poveștile lor constituie o inspirație pentru aproape oricine, însă mai puțin bine văzuți sunt arădenii care pleacă pur și simplu din nevoia de a-și crește copiii, de a strânge niște bani pentru familia lor, bani pe care nu i-ar putea obține într-un loc similar de muncă din România.
O situație aparte, însă foarte comună, o au îngrijitoarele de bătrâni și bolnavi, despre care am mai scris în trecut. Acestea ajung să fie plătite doar pentru șase sau opt ore, față de cele 24 în care sunt obligate să muncească de fapt. Sunt plătite mai bine decât în țara noastră, e drept, dar de cele mai multe ori sunt supuse la abuzuri crunte din partea familiilor la care ajung.
Este adevărat că există familii foarte decente, care plătesc mai mult, se comportă frumos, ba chiar te scot cu bătrânul sau bolnavul la restaurant. Cu toate acestea, nimic nu pare să compenseze singurătatea, înstrăinarea acestor femei (e vorba cel mai adesea de femei, deși sunt și bărbați în situații similare). Multe ajung să sufere de depresie sau alte forme de afecțiuni și se întorc în țară numai ca să dea nas în nas cu oameni care le judecă fiindcă „vor bani”.
Numeroși alți arădeni pleacă la munci în producție, construcții, grădinărit și câte și mai câte. O fac din necesitate și nu de moft. Nu puțini dintre ei sunt de-a dreptul jecmăniți sau trași în piept de așa-zisele firme la care au apelat în momentul plecării, nu de puține ori firme ale altor români.
Aceasta este realitatea prin care trece țara noastră de ani de zile, o realitate a exodului generalizat, despre care vorbim adesea, dar numai ca despre un fapt divers, pe care am ajuns să îl vedem ca normal. Milităm pentru educație de orice tip, pentru condiții mai bune, îndeosebi în mediile rurale, însă nu reușim să rezolvăm problema structurală cu care ne confruntăm.
Ideea este că măcar după atâția și atâția ani, ar trebui să învățăm să „ne ieșim din registru” mult mai repede și, dacă nu putem face mai mult, măcar să nu îi mai condamnăm pe cei mai puțin norocoși. Românii, în cazul nostru arădenii, care rămân în țară se felicită de cele mai multe ori singuri, povestind cum rămân ei „pe metereze”. Adevărul e puțin mai ciudat de atât, doar că unii dintre cei mai „căliți” nu ne spun…
