„Din sertarul meu interzis”: Dialoguri memorialistice în anii comunismului cu arhitectul Miloș Cristea (V)

0
247

Publicistul şi scriitorul Emil Șimăndan, colaborator al cotidianului „Glasul Aradului”, este, după cunoştinţele noastre, singurul senior al presei arădene care în anii cei mai duri ai comunismului românesc a avut curajul să ţină „un jurnal interzis”, care nu a văzut încă lumina tiparului, unde a adunat însemnări redacţionale, articole, cronici şi interviuri pe care nu le-a putut publica în anii cenzurii (şi autocenzurii) comuniste.
Convorbirea cu eminentul arhitect arădean Miloş Cristea, realizată în anul 1986, într-un an de apogeu al dogmatismului ceauşist, pe care o publicăm într-un serial-foileton, face parte din „sertarul său interzis” – dosit într-un loc numai de el cunoscut, departe de „ochii vigilenţi” ai celor care-i monitorizau viaţa şi activitatea.
„La Arad, problemele de arhitectură şi urbanism sunt rezolvate în mod
conspirativ!”
E.Ş.: Aveţi în vedere carierul „Alfa”?
M.C.: Denumirea nu este atât de importantă, cât zona oferită pentru arhitecţii-proiectanţi. Eu chiar am propus într-o şedinţă publică organizată de municipalitate că – vă reproduc cuvintele pe care le-am spus – „Amenajarea râului Mureş, la Arad, merită nu doar un concurs naţional, ci chiar internaţional!”. Din păcate nu am fost luat în seamnă, nu s-a mai organizat nici măcar un concurs local, între arhitecţii arădeni! Nu se doreşte să dialogăm între noi şi autorităţile decizionale pentru a se ajunge la unele cristalizări mai profunde! Problemele de arhitectură şi urbanism sunt rezolvate „conspirativ” de către directorul Centrului de Sistematizare, Viorel Bulgăreanu. Pe noi, arhitecţii Institutului de Proiectări, niciodată nu ne consultă, discută numai cu organele politice de decizie din Arad, fără se se consulte cu profesioniştii din Institut.
E.Ş.: Există vreun motiv anume?
M.C.: Ne sfidează, consideră că suntem nişte arhitecţi care nu avem ce căuta în această importantă activitate de proiectare şi sistematizare a noilor cartiere arădene. După opinia mea, noi, arhitecţii arădeni, iubim mai mult Aradul decât directorul Centrului de Sistematizare, care nu este arădean şi care ne râde tuturor în nas!
E.Ş.: Ştiu că o altă preocupare de suflet pe care o aveţi se leagă de marele bulevard central al oraşului, despre care mi-aţi vorbit de fiecare dată când am stat de vorbă în termeni superlativi. Cum vedeţi în prezent Bulevardul principal al Aradului?
M.C.: Deşi, de-a lungul anilor
s-au schimbat multe mentalităţi, în ceea ce priveşte bulevardul principal al oraşului, marea arteră centrală a Aradului, continuă să fie frecventat de către toţi arădenii, inclusiv de cei care s-au stabilit în noile cartiere şi cvartale de locuinţe. Eu am trăit intens, încă din copilărie, viaţa oraşului. Când a început cel de al Doilea Război Mondial aveam 11 ani. Deci îmi aduc aminte foarte bine de de multe lucruri şi întâmplări din copilărie, legate de viaţa Aradului. Am urmat Liceul „Ioan Slavici” (astăzi Colegiul Naţional „Moise Nicoară”), unde am avut mulţi prieteni şi colegi. Am trăit încă din copilărie viaţa de pe Bulevardul central al oraşului.
E.Ş.: Cum este Bulevardul central astăzi, în deceniul al noulea al secolului al XX-lea?
M.C.: Este foarte viu, cu o circulaţie şi înghesuială foarte mare. Dar nu numai pentru că s-a dublat populaţia Aradului, care a ajuns aproape la un sfert de milion de locuitori, ci pentru că noile mari cartiere, „Aurel Vlaicu” şi „Micălaca”, şi celelate micro-cartiere, nu sunt dotate în mod corespunzător cu prăvălii adecvate pentru locuitorii cartierului. Lumea din cartiere vine în centru ca să facă cumpărăturile de care are nevoie, iar tinerii vin ca să se plimbe, pentru agrement, aici. În centrul oraşului sunt concentrate cele mai importante instituţii cultural-artistice, Teatrul de stat, Filarmonica de stat, Teatrul de Marionete, Cinematografele, Biblioteca centrală a oraşului, Muzeul şi aşa mai departe. De asemenea în centrul oraşului se află clădirile publice, politice, bancare, precum şi cele mai renumite şcoli ale Aradului. Iată de ce, toate arterele importante converg spre centrul oraşului: strada Eminescu leagă centrul oraşului de cartierul Pârneava; apoi artera principală leagă Gara CFR cu centrul oraşului; iar linia de tramvai din Aradul Nou leagă acest cartier de centrul oraşului. De asemenea drumul spre Cetatea Aradului, peste Podul „Decebal”, şi aşa mai departe, toate arterele converg spre centrul Aradului, care este situat între Palatul Administrativ şi Teatrul de stat, motiv pentru care comercianţii de odinioară au plasat în această zonă marile magazine, care au rămas, sub noile forme de proprietate socialistă, până astăzi.
„Zona Podgoria a devenit una centrală de tranzit!”
E.Ş.: Eu locuiesc într-un bloc din mini-cartierul „Podgoria”. Este tot o zonă centrală!…
M.C.: Zona la care vă referiţi de pe bulevardul central al Aradului a devenit, în opinia mea, o zonă centrală de tranzit, care deserveşte populaţia din zona Gării CFR – Podgoria şi Calea Lipovei, înspre cartierul Micălaca. Aici autorităţile locale ar trebui să ridice un magazin universal şi o piaţă agro-alimentară, în apropierea Parcului „Pădurice”. Aş putea face o comparaţie. Ceea ce a fost strada „Eminescu” odinioară, de la sfârşitul secolului al XIX-lea până la sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial, a devenit, astăzi, odată cu dezvoltarea marilor întreprinderi de pe platforma industrială a Aradului, zona „Podgoria”! Aici se află marile staţii de transport în comun, unde tranzitează zilnic mii şi chiar zeci de mii de arădeni dinspre şi înspre Vlaicu – Micălaca – Combinatul Chimic; Vlaicu –Centru – Aradul Nou; Micălaca – Centru etc., deci avem o mare aglomeraţie pietonală. Repet, din această zonă, pe care o numim „Podgoria”, lipsesc un mare magazin universal şi o piaţă agro-alimentară, un cinematograf, dar şi refugii acoperite în staţiile de tramvai pentru miile de călători, mai ales pe timp de iarnă!
E.Ş.: Ce trebuie să reţină autorităţile decizionale în legătură cu zona „Podgoria”?
M.C.: În întreaga zonă nu există nimic interesant din punct de vedere urbanistic. Totul este un vad comercial impersonal. Unităţile comerciale de aici nu au ponderea celor din centrul oraşului, dintre Palatul Administrativ şi Teatrul de stat. În altă ordine de idei se impune şi observaţia că se pune prea mult accent pe unităţile comerciale din centrul Aradului, unde trăieşte o populaţie îmbătrânită, şi, în anii care urmează, va îmbătrâni şi mai mult! În viitor factorii decizionali trebuie să mute mai mult accentul spre centrele noi de cartier, care încă nu sunt conturate suficient. În centrul Aradului se află cele mai mari restaurante, cofetării, hoteluri, unităţi de alimentaţie publică, magazine textile, iar în planul educaţiei cele mai importante şi prestigioase şcoli şi licee pentru elevi. Revenind la zona „Podgoria” despre care m-aţi întrebat, întrucât este o zonă foarte importantă de tranzit, oficialităţile decizionale trebuie să investească mai mult pentru ridicarea acestei zone centrale a oraşului, în toate planurile de civilizaţie, întrucât aici se face un contact permanent cu noua populaţie care a migrat spre oraş de la ţară, care s-a stabilit la Arad. Zona Gara CFR – Podgoria este cea mai mare şi importantă poartă de intrare în Arad, motiv pentru care întregii zone trebuie să i se acorde o atenţie pe măsură. Aici, în această zonă de tranziţie trebuie ca noii cetăţeni stabiliţi în oraş să înveţe „comportamentul urban”! Repet, din nou, şi voi repeta mereu, ceea ce a fost înainte strada Eminescu sau strada Unirii sau Tribunul Dobra au devenit în prezent zonele: Podgoria, Aurel Vlaicu, Calea Armatei Roşii (în prezent Calea Iuliu Maniu) şi mai nou Banul Mărăcine!
E.Ş.: Din cele arătate de dumneavostră am înţeles că astăzi, în 1986, când purtăm acest dialog, au loc o serie de accente noi în planul efervescenţei urbanistice!
M.C.: Da, în zonele amintite are loc în prezent o mare şi importantă efervescenţă urbanistică. În acest sens trebuie să acţioneze şi organele locale de stat şi organele politice de decizie. Iar pentru rezolvarea problemei este nevoie de gândirea arhitectului matur, de sinteză, pe care nu o văd nici tinerii arhitecţi şi nici actuala conducere a Institutului de Proiectări şi Sistematizare. Cei amintiţi nu doresc să colaboreze, să dialogheze cu arhitecţii bătrâni! Vă dau un alt exemplu. În prezent se lucrează în zona ce cuprinde strada Peneş Curcanul – Piaţa Gării CFR. Se construiesc o mulţime de blocuri care nu corespund din punct de vedere al dotărilor comerciale de la parterul acestora. Aşa cum am vorbit deja despre zona Podgoria, unde, după ce am desfiinţat vechiul tren electric şi l-am înlocuit cu un tramvai nou, pe care-l numim modern, şi am dărâmat Gara Electrică, unde călătorii din Podgoria Aradului se puteau adăposti iarna de ploaie, de vânt, de ger etc., aveau bănci de şezut la dispoziţie, în prezent
nefericiţii navetişti stau iarna în ploaie şi ger câte o jumătate de oră până soseşte tramvaiul spre localităţile din Podgorie. Iată doar câteva probleme ale urbanismului arădean pentru a căror rezolvare nimeni nu se interesează, nimeni nu cere o părere competentă a arhitecţilor în vârstă!
E.Ş.: Ştiu că pentru zona despre care discutăm aţi gândit şi realizat un proiect de Monument, care să fie amplasat între actualul Liceul de Artă „Sabin Drăgoi” şi dincolo de Lacul Pădurice, unde se află prima clădire de pe colţul Bulevardului central.
M.C.: A fost un proiect de Monument foarte frumos, întitulat atunci provizoriu „Victoria Socialismului”. Zona Lacului „Pădurice”, despre care vorbim în acest moment al anului 1986, este plină de amenajări trunchiate. În toată zona nu se află o toaletă publică, iar Casa de Cultură a Sindicatelor este plasată prea în spate faţă de Bulevardul central al oraşului. După părerea mea ar mai trebui în zonă să se construiască şi un cinematograf. Amenajarea locului este numai un fragment din ceea ce trebuie să se facă. Nefericitul muncitor care iese din marile uzine situate pe platforma industrială a Aradului este obligat să parcurgă distanţa până în centrul municipiului, de doi kilometri, pentru a se aproviziona cu cele necesare vieţii cotidiene. Iată, în opina mea, aici este problema socială a rolului pe care-l are urbanistul într-un oraş mare ca Aradul, rol care, din păcate, nu este înţeles cum trebuie de către oficialităţile municipale de stat.
„M-am luptat şi mă lupt
pentru dotări
corespunzătoare de cartier!”
E.Ş.: Sunteţi un adevărat vizionar şi în planul dotărilor de cartier!
M.C.: M-am luptat şi mă lupt pentru dotări corespunzătoare de cartier în toate aceste noi zone ale Aradului. Întrucât viaţa o cere, până la urmă sunt sigur că vor fi magazine în toate centrele de cartier. Dar, repet, ele nu se compară cu cele de nivel orăşenesc, cum sunt magazinele de pe Bulevardul central al oraşului, care au o foarte mare diversitate ca să mulţumească toate categoriile de cumpărători. Desigur, omul, indiferent de cartierul în care locuieşte, întotdeauna va veni în centrul oraşului. În special tinerii, nu numai pentru dotările comerciale, ci şi pentru dotările cultural-sociale, este locul de întâlniri, de promenadă pe Bulevardul central (Corso) sau malul Mureşului, într-un cadru estetic ridicat. Sunt nişte lucruri care te atrag.
Va urma

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.