„Din sertarul meu interzis”: Dialoguri memorialistice în anii comunismului cu arhitectul Miloș Cristea (VI)

Publicistul şi scriitorul Emil Șimăndan, colaborator al cotidianului „Glasul Aradului”, este, după cunoştinţele noastre, singurul senior al presei arădene care în anii cei mai duri ai comunismului românesc a avut curajul să ţină „un jurnal interzis”, care nu a văzut încă lumina tiparului, unde a adunat însemnări redacţionale, articole, cronici şi interviuri pe care nu le-a putut publica în anii cenzurii (şi autocenzurii) comuniste.
Convorbirea cu eminentul arhitect arădean Miloş Cristea, realizată în anul 1986, într-un an de apogeu al dogmatismului ceauşist, pe care o publicăm într-un serial-foileton, face parte din „sertarul său interzis” – dosit într-un loc numai de el cunoscut, departe de „ochii vigilenţi” ai celor care-i monitorizau viaţa şi activitatea.
„Piaţa UTA a devenit
centrul civic industrial al Aradului!”
E.Ş.: Am discutat (filozofat), în extenso, despre zonele urbanistice şi arhitectonice centrale ale Aradului, inclusiv în planul schimbării tradiţiilor şi vechilor obiceiuri şi în planul schimbării mentalităţilor după noua împărţire teritorial-administrativă a ţării din anul 1968, când Aradul a cunoscut o masivă dezvoltare industrială. În acest context, pe marea platformă industrială a oraşului, în plan urbanistic, evidenţiez Piaţa UTA!
M.C.: Astăzi, când vorbim de Piaţa UTA, nu ne mai gândim la o piaţă agro-alimentară deoarece ea a dispărut, ci la o piaţă cu o importantă încrucişare de mijloace de transport. Piaţa UTA a devenit centrul civic industrial al Aradului. Aşa ar trebui să şi fie denumită! Piaţa se află în centrul celei mai importante platforme industriale a oraşului, în jurul ei se află marile fabrici de strunguri, textile, de vagoane şi de mobilă. Acolo lucrează aproape 40.000 de angajaţi. Din punct de vedere urbanistic, în acest centru civic industrial muncitorul, când iese din fabrică, trebuie să găsească aproape tot ce are nevoie pentru aprovizionarea sa cotidiană, în special cu alimente. Cum am subliniat deja, a dispărut piaţa agro-alimentară, ea s-a mutat în centrul cartierului „Aurel Vlaicu”, iar în ceea ce priveşte unităţile comerciale alimentare sunt foarte puţine, deşi, de exemplu, în cadrul Întreprinderii UTA lucrează circa 12.000 de muncitoare, care trebuie să ajungă să se aprovizioneze pentru necesităţile cotidiene în Piaţa Podgoria! Apoi mai este o mare neînţelegere de către autorităţile locale a funcţiei pe care trebuie să o aibă această piaţă. Pe o latură a pieţii se află marele stadion UTA. Lipseşte o parcare corespunzătoare pentru zilele deosebit de aglomerate când sunt programate meciuri de fotbal. Odinioară, echipa de fotbal UTA a avut meciuri chiar şi în Cupele europene, când au fost parcate mii de maşini în jurul stadionului şi pe străzile adiacente. În prezent maşinile mici nu mai au loc de parcare întrucât Piaţa UTA a devenit un important nod de circulaţie!
E.Ş.: Raportând Piaţa UTA la cea de la Podgoria, care este mai importantă din punct de vedere urbanistic?
M.C.: Dintre cele două pieţe, despre care am discutat, eu văd (consider) Piaţa Podgoria cea mai importantă, ea este marea Poartă de intrare spre industria oraşului, spre marea platformă industrială a oraşului. Acest lucru se poate vedea în fiecare dimineaţă, între orele 6 şi 8, când marile fluxuri de muncitori şi încadraţi afluesc spre fabricile oraşului, iar la orele 15, toată lumea se scurge înapoi, spre casă. Din punct de vedere urbanistic, personal, consider că oficialităţile care pot decide soarta oraşului sunt încă repetente. În opinia mea, Piaţa UTA este subordonată din punct de vedere urbanistic Pieţii Podgoria, care este o zonă centrală, de ansamblu, pe unde trec zilnic mii şi mii de navetişti. O spune un navetist. Am făcut 14 ani naveta zilnic la Timişoara. Iată, am ajuns la Gara CFR. Dimineaţa, Gara CFR Arad este o poartă formidabilă pentru oraş. Pe această poartă feroviară intră şi ies în fiecare zi în oraş între 25 – 30.000 de navetişti din localităţile învecinate.
„Navetiştii reprezintă
populaţia unui oraş
mijlociu!”
E.Ş.: Dimineaţa intră în oraş, iar după-amiaza se întorc cu trenul în localităţile în care îşi au domiciului.
M.C.: Muncitorii şi angajaţii marilor intreprinderi care fac naveta zilnică la Arad reprezintă, după calculele mele, populaţia unui „oraş mijlociu”, o populaţie care trebuie
să-şi aibă, să-şi găsească drumul ei, un traseu anume, o zonă clară în care îşi petrece cel mai mult timpul în Arad. După ce iese de la lucru, ea trebuie să găsească absolut tot ceea ce are nevoie în fiecare zi, în mod cotidian, între naveta de dimineaţă şi de după-amiază! Aici trebuie să intervină rolul edililor oraşului, a factorilor care pot lua decizii corespunzătoare şi pentru confortul navetiştilor care îşi desfăşoară activitatea în fabricile arădene.
E.Ş.: Ce confort au navetiştii, după terminarea serviciului, în Arad?
M.C: În oraşul nostru se depun în ultima perioadă eforturi serioase în această direcţie, dar, teorectic – e o problemă de sistem – nu este precizată suficient de clar. Oraşul este un sistem, un organism, cu artere care circulă, cu inima care trebuie să stea acolo unde ea trebuie să fie, cu celelalte organisme. Oraşul are un metabolism propriu, or dacă acest metabolism nu funcţionează, întocmai ca în cazul unui om invalid, a unui om şchiop, care nu mai are vigoarea unui om sănătos, şi în cazul oraşului, trebuie să funcţioneze toate structurile şi componentele urmabistice pe care le are, ca oraşul să fie sănătos. Aceasta este calitatea mare a urbanismului natural.
E.Ş.: Ce înţelegeţi prin „urbanism natural”?
M.C.: Prin urbanism natural se înţelege, de pildă, în cazul în care se consideră că este nevoie de un magazin universal, el trebuie să se pună exact acolo unde populaţia oraşului are nevoie de acel magazin universal, în locul în care o cere populaţia.
E.Ş.: În cazul Aradului, consideraţi că este potrivit locul în care s-a amplasat, pe Bulevardul central, magazinul universal „Ziridava”?
M.C.: Da, este potrivit, este un loc bine ales. S-a amplasat lângă un mare vad de populaţie, lângă un mare flux pietonal, lângă un mare cinematograf, „Dacia”, frecventat de foarte mulţi arădeni. Dar, repet, mai trebuie încă un magazin universal în zona Podgoria. Pentru acesta oficialităţile locale trebuie să apeleze la urbanişti, să se facă un studiu, să se găsească un spaţiu corespunzător. Deşi s-au construit deja o serie de blocuri mai mult sau mai puţin reuşite, se mai poate interveni, încă nu este prea târziu! Dacă continuăm să umplem zona Podgoria cu blocuri impersonale, fără să ritmăm cu ceva deosebit din punct de estetic, atunci această parte a Bulevardului central va continua să aibă un aspect neinteresant în contrast cu clădirile monumentale din centrul municipiului.
„Proiectantul a împins blocurile din cartierul
Micalaca nepermis de mult spre malul Mureşului!”
E.Ş.: Am aflat că oficialităţile locale intenţionează să amenajeze un parc mare în centrul cartierului Micalaca. Ce părere aveţi de această intenţie, ca urbanist?
M.C.: Cartierul are nevoie de un parc important. Dar, mă întreb de ce parcul trebuie să fie amplasat în interiorul blocurilor din moment ce se află râul Mureş la câteva sute de metri de acel centru? Încă din faza de proiecţie a blocurilor de pe faleza Mureşului s-au făcut mari greşeli. De la început trebuia să se prevadă un parc întins de-a lungul albiei Mureşului, într-o splendidă zonă naturală! Dar, din păcate, din nepricepre, poate din infatuare, proiectantul a împins blocurile din cartierul Micalaca nepermis de mult spre malul Mureşului. V-am mai precizat că iarna oamenii care locuiesc în acele blocuri de pe malul Mureşului suferă din cauza vântului rece care suflă de-a lungul albiei, din cauza curenţilor puternici ce se formează acolo. Pe când dacă s-ar fi proiectat un parc de-a lungul falezei, vegetaţia, pe de o parte ar fi estompat toate aceste lacune ale unor condiţii naturale mai vitrege, iar pe de altă parte în cursul verii locuitorii s-ar fi bucurat de binefacerile unui parc splendid, mult mai frumos şi funcţional decât cel care se încearcă în prezent să se realizeze între blocuri!
„În cartierul «Aurel Vlaicu» se impunea un parc de cel puţin 20 de hectare!”
E.Ş.: Care este situaţia în prezent în ceea ce priveşte amenajarea unui parc în cartierul „Aurel Vlaicu”?
M.C.: În ceea ce priveşte Cartierul „Aurel Vlaicu, de 60.000 de oameni, deci de mărimea unui oraş mijlociu, abia acuma, după aproape două decenii, oficialităţile locale, municipale şi cele decizionale, studiază problema realizării unui parc de cartier! După opinia mea, la o asemenea
populaţie, de 60.000 de locuitori, trebuia deja să existe un parc mare, de cel puţin 20 de hectare! Trebuie să cunoşti problemele specifice ale unui oraş de câmpie ca să îţi dai seama ce înseamnă ozonul pentru populaţie, ce înseamnă ozonul şi ionii negativi! Degeaba este aerul curat, dacă el nu este şi proaspăt, care se primeneşte zilnic doar prin vegetaţia unui parc corespunzător.
E.Ş.: Spuneţi că există o diferenţă între aerul curat şi aerul proaspăt. În ce constă această diferenţă?
M.C.: Da, există o foarte mare diferenţă. Dacă nu ai ioni negativi, nu ai nici aer proaspăt! Iar ionii negativi nu-i poţi obţine fără să ai copaci, fără să existe vegetaţie, fără să existe natură! Iată, aşadar, nişte probleme foarte importante pentru care trebuie să consulţi un urbanist, să înţelegi şi accepţi propunerile acestuia. Este o ştiinţă a urbanismului, pe care trebuie să o cunoşti şi să o aplici în viaţa unui oraş sau unui cartier cum este acesta, „Aurel Vlaicu”, de 60.000 de locuitori! Urbanismul este o ştiinţă cum este ştiinţa fiziologiei omului. Dacă amesteci lucrurile, organismul nu mai funcţionează! Avem arhitecţi care nu au lucrat niciodată într-o uzină. Eu, în tinereţe am lucrat cinci ani la Intreprinderea de vagoane. Cursul superior de liceu l-am făcut la Uzina de Vagoane. Prima mea meserie a fost cea de lăcătuş. Am făcut balamale „bommer” pentru 700 de vagoane! Mai păstrez câteva acasă ca amintire! Balamalele se turnau, iar eu aveam misiunea să le finisez. Făceam 25 de balamale într-o zi. Am făcut această scurtă paranteză ca să vă daţi seama că eu cunosc cât este de important pentru un muncitor care lucrează opt ore într-o fabrică, într-o uzină, cât este de important ca după ce se întoarce acasă de la lucru să trăiască într-un mediu în care să-şi poată reface fizic şi psihic puterea de muncă pentru a doua zi la fabrică! Muncitorul când vine acasă de la lucru trebuie să găsească o locuinţă, un apartament agreabil şi, apoi, o natură înconjurătoare care
să-l atragă. Aceste condiţii îl reconfortează, îi regenerează puterea de muncă pentru a doua zi la fabrică.
E.Ş.: Cred că orice urbanist responsabil înţelege aceste cerinţe pe care le-aţi prezentat. De ce nu se ţine seama de ele şi la Arad?
M.C.: Fiindcă la noi deciziile nu le iau arhitecţii, ci factorii oficiali de la Primărie sau de la Judeţ, deci oamenii politici. Iar oamenii politicii nu au făcut studii de arhitectură şi de urbanism! Am ajuns la o anumită vârstă şi îmi permit să fac o sugestie, o recomandare. Un factor politic, indiferent de studiile pe care le-a făcut, de studiile pe care le are, de specialitatea pe care o are, când trebuie să ia o decizie pentru oraş, pentru dezvoltarea oraşului, el este şi urbanist, iar ca să poată fi şi un bun urbanist trebuie să asculte părerea arhitecţilor şi urbaniştilor din oraş, mai ales a celor mai în vârstă, care am ajuns la o gândire de siteză, chiar dacă peste puţin timp ieşim de pe scenă. Trebuie să transmitem toate informaţiile şi cunoştinţele esenţiale pe care le avem colegilor noştri mai tineri, arhitecţilor şi urbaniştilor care ne continuă activitatea. Din păcate, opiniile mele nu pot fi transmise în mod direct organelor de decizie decât prin şefii mei ierarhici, prin directorul Institutului de Proiectări şi Sistematizare, care le transmite în mod deformat, după interesele sale personale.
Va urma