Publicistul şi scriitorul Emil Șimăndan, colaborator al cotidianului „Glasul Aradului”, este, după cunoştinţele noastre, singurul senior al presei arădene care în anii cei mai duri ai comunismului românesc a avut curajul să ţină „un jurnal interzis”, care nu a văzut încă lumina tiparului, unde a adunat însemnări redacţionale, articole, cronici şi interviuri pe care nu le-a putut publica în anii cenzurii (şi autocenzurii) comuniste.
Convorbirea cu eminentul arhitect arădean Miloş Cristea, re­alizată în anul 1986, într-un an de apogeu al dogmatismului cea­uşist, pe care o am publicat-o într-un serial-foileton, pe care îl încheiem astăzi, face parte din „sertarul său interzis” – dosit într-un loc numai de el cunoscut, departe de „ochii vigilenţi” ai celor care-i monitorizau viaţa şi activitatea.
„Ţichindeal, gură de aur!”
M.C.: Întrucât este deja trecut de ora amiezii, mai doresc să vă relatez doar încă o singură „poveste” legată de Preparandia Arădeană, o „poveste” care nu mă lasă să dorm liniştit!
E.Ş.: După ce îmi veţi spune „povetea”, sunt convins că lucrurile se pot schimba, să aveţi un somn mai liniştit!…
M.C.: Este o „poveste” adevărată. În anul viitor se vor împlini 175 de ani de la înfiinţarea Preparandiei, în 1812, care este prima şcoală românească de învăţători din Transilvania, întemeiată de Episcopia Aradului sub denumirea de Preparandia Română din Arad. Aşa cum bine se cunoaşte, primul director a fost poetul, fabulistul şi traducătorul Dimitrie Ţichindeal, care a tradus în limba română din iluministul sârb Dositei Obradovici. Poetul Mihail Eminescu, în satira „Epigonii”, l-a numit „Ţichindeal, gură de aur” Nu mai este cazul să vă vorbesc dumneavoastră, care sunteţi şi profesor de limba română, ce importanţă majoră a avut această şcoală normală în întreg arealul românesc din Transilvania şi chiar din Europa, întrucât s-a numărat printre primele şcoli normale de pe întreg continentul nostru. Înaintea ei s-a înfiindat doar o singură şcoală cu acest profil, în 1810, respectiv Şcoala normală de învăţători din Strasburg! După această mică introducere doresc să mai precizez că de-a lungul anilor Preparandia arădeană, până să se mute în sediul actual, foarte frumos, în care funcţionează, a avut alte trei sedii, în clădiri diferite. Din fericire pentru noi, mai există prima clădire în care a funcţionat Preparandia arădeană. Se află pe strada Narciselor, colţ cu strada Cuza Vodă. Imaginaţivă că astăzi – suntem în 10 septembrie 1986 – proiectanţii noştri, în frunte du directorul Institutului de Proiectări, „tovarăşul” Viorel Bulgăreanu, au hotărât demolarea acesteia deosebit de importante din punct de vedere al istorie învăţământului românesc din Arad şi Transilvania – aş adăuga şi din întrea­ga ţară, să construiască în zonă nişte blocuri anodine!

E.Ş.: Voi insita la conducerea ziarului ca să luăm atitudine în presa locală împotriva unor intenţii criminale de a demola vechea clădire a Preparandiei arădene
M.C.: Eu m-am opus deja în cadrul Institutului de Proiectări, după care am fost ameninţat să stau în banca mea, altfel voi avea consecinţe nedorite, poate chiar voi fi dat afară de la Institut!
E.Ş.: Cum vedeţi dvs. salvarea primei clădiri a Preparandiei arădene?
M.C.: Eu mă situez pentru reconstrucţia acelei clădiri. Se poate face un proiect deosebit de frumos, încât să iasă o bijuterie de clădire! Apoi să devină un muzeu local al învăţământului, o bibliotecă şcolară sau publică, deci să primească o funcţionalitate culturală sau muzeistică! Dar nu sunt ascultat. Directorul Viorel Bulgăreanu este hotărât să trea­că cât mai urgent la demolarea ei. În acest sens a obţinut tot sprijinul de la comitetele municipal şi judeţean Arad al PCR. Are toate aprobările deja adunate în sertar, atât pe plan local, cât şi pe plan central!
E.Ş.: Ce argumente invocă?
M.C.: Susţine că este un loc de refugiu pentru şobolani! Dar cine a făcut ca prima clădire a Preparandiei arădene să devină o clădire părăsită, nu noi am fost aceia? Cât priveşte şobolanii ei se pot uşor deratiza din întreaga zonă, numai ca să existe dorinţă din partea forurilor competente ale oraşului. Dar se doreşte intenţionat ca această zonă să devină părăsită, ca să se poată demola cât mai repede, ca prima clădire a Preparandiei arădene să nu mai rămână în picioare! S-a şi început deja demolarea clădirilor învecinate şi s-a ajuns până la pereţii acestei vechi şcoli româneşti din Arad. Consider că este o lipsă totală de consideraţie pentru trecutul arhitectural al oraşului, pentru istoria acestui loc despre care discutăm legat de istoria învăţământului din Arad, din Transilvania, din România – în ultimă instanţă. Mă întreb şi vă întreb şi pe dvs., cum se poate trece cu atâta lipsă de simţire patriotică la demolarea primei şcoli româneşti de învăţători din Transilvania, la Preparandia arădeană!?
E.Ş.: În anii studenţiei mele de la Facultatea de filologie din Cluj-Napoca, regretatul profesor de Istoria literaturii române Iosif Pervain, ne vorbea de Preparandia din Arad ca de un adevărat simbol al învăţământului iluminist românesc din Transilvania. Sper ca în ceasul cel din urmă, decidenţii locali se vor trezi şi nu vor accepta demolarea pri- mei clădiri a Preparandiei arădene!
M.C.: Repet, cei care au hotărât demolarea ei nu au nimic comun cu oraşul nostru, cu Aradul, nu sunt arădeni, însă se mândresc că vor „mătura” toate zonele vechi ale oraşului, cum se întâmplă la Bucureşti. Este o problemă care mă stresează, nu mă lasă să dorm şi tot mă gândesc cui să-i cer ajutor pentru stoparea demolării vechii Preparandii arădene? M-am gândi să apelez la câţiva scriitori de talie naţională, care în prezent locuiesc în Capitală, care au fost şi au rămas legaţi de Arad, cum sunt Francisc Munteanu, Titus Popovici, Mircea Micu, Ştefan Aug. Doinaş şi alţii, care au o mai pronunţată vizibilitate naţională, unii sunt chiar în biroul de conducere al Uniunii Scriitorilor, să ia atitudine în cele mai importante publicaţii culturale din Capitală şi din ţară. Nu ştiu dacă voi reuşi să fac acest lucru, dar mă întreb obsesiv, de ce am ajuns la această situaţie, de ce trebuie să procedăm în felul acesta? De ce trebuie să ducem o luptă pentru păstrarea unor clădiri importante vechi, cum este prima clădire a Preparandiei din Arad?
E.Ş.: Sunt de aceeaşi părere cu dvs., o asemenea clădire cu o asemenea semnificaţie în planul istoriei învăţământului românesc nu poate fi demolată! Sper că autorităţile arădene vor opri demolarea ve­- chii Preparandii!
M.C.: Să sperăm că va fi aşa! Închei „poveştile” mele, pe care vi le-am spus în aceste două dimineţi, de 9 şi 10 septembrie, cu mult regret că noi, românii, am ajuns să ne păstram intacte vestigiilor trecutului doar atunci când strigăm a disperare, într-o absurdă „luptă” cu unele autorităţi optuze! Acuma trăiesc din nou cu frica să nu mă trezesc într-o dimineaţă că peste noapte buldozerele au intrat în zidurile vechii Preparandii Arădene!
(NOTĂ: După implozia regi­mu­lui comunist din decembrie 1989, noile autorităţi arădene, la împliniurea a 200 de ani de la înfiin­ţarea Preparandiei, au alocat fon­- durile cuvenite pentru salvarea acestui edificiu legat de istoria învăţământului românesc din Arad şi din Transivlania. În prezent vi­sul regretatului arhitect Miloş Cristea s-a împlinit, clădirea, recondiţională, a devenit „MUZEUL PREPARANDIEI DIN ARAD”!)
Emil Șimăndan
(Arad, 9 – 10 septembrie 1986)

Recomandările redacției