Dincoace și dincolo

De la sfârșitul lunii trecute, cetățenii Republicii Moldova nu mai au nevoie de vize pentru a călători în Europa. Practic au ajuns la același nivel cu noi românii de dincoace de Prut. Și asta fără să sacrifice nimic, pentru simplul motiv că nu au avut absolut nimic de oferit Europei. De oferit „ca taină ca să parafrazăm un deja clasic în ale politicii. Mai un BCR, mai un Petrom. Sigur este o diferență aceea că oamenii de dincolo nu au drept de muncă. Asta dacă nu au deja pașaport românesc. Și au nu glumă, unele estimări spun că mai bine de jumătate de milion de cetățeni dețineau deja pașapoarte de …Uniunea Europeană. Așa că s-au integrat bine mersi de ani buni. Iar de oferit celor de dincolo de Prut le-am oferit, ba energie electrică, ba una, ba alta, iar ultima a fost o sumă de vreo 20 milioane de euro pentru modernizarea de grădinițe. Desigur asta moca. Chiar și asta ar fi de înțeles dacă n-am avea alte probleme și am fi vreo Elveție, vreun Luxemburg sau măcar o Norvegie acolo. Dar noi nu suntem rupți în… turul pantalonilor și facem pe galanții, când nu este cazul. Și mai ales neavând cu ce. Pe de altă parte dacă tot vorbim de simpatie – să fim sinceri- amintirile administrației românești din Basarabia în cei 22 de ani din secolul trecut nu sunt prea plăcute pentru oamenii simpli. Iar în memoria colectivă aceste lucruri au rămas. Ele nu se uită nici după un secol. Pentru că nici atunci nimeni nu vroia să prindă o… repartiție dicolo de Prut. Și cum nu se înghesuia mai nimeni, alegerile s-au făcut pe criterii profesionale și, mai ales, disciplinare. Ca să nu o lungim au fost trrimiși acolo în marea lor majoritate cei cu „bube în cap” și cu tinichele la dosarul profesional. Adică leprele. Iar acolo nu s-au cumințit, ba din contră au mers cu ideea că dacă tot am ajuns aici măcar să-și scoată pârleala sau să-și exteriorizeze frustrarea. În mod sigur au mai fost și oameni onorabili și cu o ținută profesională ireproșabilă, însă au fost excepțiile. Așa că jandarmul și polițistul băteau mai cu sârg dincolo de Prut, iar funcționarul vroia să-și scoată pârleala. Cam de aici plecăm, chiar dacă tendința generală este de a îngropa aceste amintiri cel puțin stânjenitoare. Privite dintr-o altă cheie, ajutoarele penrtu Moldova ar putea avea o rațiune de strategie majoră și anume, aceea de a muta într-un viitor relativ apropiat și mai la răsărit, granița cea mai estică a Uniunii Europene. De a da un brânci frontierei răsăritene pentru ca problemele nostre din est să le azvârlim peste Prut. Dar cum la mari strategii am dat mai întotdeauna cu copita în oala cu lapte, probabil că mai degrabă gesturile multiple sunt o împăunare a celui ajuns domn la oraș. Care mai oferă din când în când câte ceva rudei sărace, rămase în „noroiul rural” pentru a-și gâdila orgoliul. Și a fi fericit că e unul mai amărât ca el. Numai că toate acestea costă. Și ne costă pe noi toți contribuabilii. Care plătim aici impozitele și taxele și accize. Și TVA redus sau nu. Pentru că la fiecare pas dai peste o groapă plină cu indolență, iar la următorul peste un munte de lipsuri. Și lipsesc și școli și spitale și drumuri și medicamente și tratamente mai bune, la standarde europene dacă tot o dăm cu UE, pentru cetățenii de dincoace de Prut. Așa că înainte de a fi solidari cu alții, guvernanții ar trebui să fie solidari cu noi. Cu cei de dincoace.