Doamne dacă eu nu te găsesc, caută-mă Tu!

de Paul Krizner
Îmi trec anii atât de repede fără să îmi dau seama că marile probleme în care mi-am angrenat sufletul, practic, sunt atât de efemere şi de mici, chiar neînsemnate şi fără rost, pierzându-mă în sisteme şi principii economice sau sociale, dar nimic concret, nimic ce să-mi satisfacă setea de a vedea dincolo de această viaţă efemeră, trecătoare.
Toată lumea aleargă de dimineaţă până noaptea fără să-şi dea seama că pierde cele mai frumoase clipe din viaţă, aleargă haotic pentru mâine şi nu pentru veşnicie, aleargă pentru funcţii şi posturi de parcă le-ar merita, aleargă…, aleargă…, aleargă…, dar nu după iubire.
Am ajuns vremuri când ne este ruşine să vorbim despre dragoste, despre nobilul sentiment al lui Dumnezeu, ne este ruşine să iubim sau să acceptăm că suntem iubiţi, dar nu ne este ruşine să omorâm, să călcăm în picioare orice speranţă a omului care nu acceptă să moară pentru bani, ci pentru Hristos.
Doamne, sunt atâtea momente în viaţa mea când simt că am plecat de lângă Tine, pierzându-mă printre atâtea străinătăţi care nu fac altceva decât să rupă din sufletul meu, să mă fărâmiţeze în mii de bucăţi, lăsându-mi doar un gram de nădejde că te voi revedea, dar poate atunci voi fi prea obosit, prea îngenunchiat, prea condamnat şi prea mărunţit.
Doamne, te rog, dacă eu nu te caut, caută-mă Tu; vino în întâmpinarea mea, şi ridică-mă din mocirla în care am căzut, pentru că nu am ştiut să te iubesc cum Tu m-ai iubit, nu am ştiut să vărs o lacrimă cum Tu lăcrimai în Getsimani, nu am ştiut să urc dealul Golgotei cum Tu l-ai urcat, nu am ştiut să mor spre înviere, ci am murit în viaţă fiind; şi totuşi, vino în întâmpinarea mea. Între lume şi Tine este o mare prăpastie pe care noi, cei de aici, nu vrem să o vedem.
Doamne, prea mult sânge mai curge pe străzile nevăzute ale patimilor, prea multă ură se cuibăreşte în cei mici şi prea repede îmbătrânim şi ne alterăm. Trăim doar pentru ziua de mâine, sau poate nici pentru ea, trăim doar ca să facem rău, trăim murind în fiecare clipă puţin câte puţin, trăim, dar nu trăim, murim pentru că ne este teamă să iubim, să vedem frumuseţea celestă în cei de lângă noi şi ne amestecăm prea mult cu mocirla lumii ce nu Te vrea.
În clipele cele mai grele, când Te căutam de fapt, Tu ai fost cel care ai venit spre mine şi m-ai ridicat, scuturându-mă de praful ce mă înconjura, iar Tu, ca un părinte care nu se uită la greşelile fiului, ci la chipul lui, m-ai ridicat şi mi-ai arătat cât de mult ai suferit pentru mine, doar pentru că mă iubeşti şi nu vrei să mă pierzi.
Gârbovit şi obosit, mi se face dor de oamenii buni şi modeşti, de oamenii care nu caută la buzunar, ci la inimă; da, mi-e dor de oamenii fini şi delicaţi, care nu folosesc cuvintele doar de dragul dialogului, mi-e dor de oamenii direcţi şi frumoşi la inimă, care nu se împiedică de un ciot politic,
mi-e dor de reacţia lor caragialistă, când văd un Caţavencu sau un Farfuridi, mi-e dor de oamenii care m-au învăţat să Te caut pentru că Tu mai înainte m-ai căutat, mi-e dor de oamenii care erau oameni şi nu marionete ale sistemelor, mi-e dor de oamenii care plecau genunchii doar în faţa Ta, Doamne, iar în rest stăteau cu pieptul în faţă, da…, de ei mi-e dor, oare chiar nu mai sunt?
Doamne, pentru mine e târziu la acest ceas în noapte, pentru Tine e doar o clipă în marele timp veşnic, iartă-mă că ţi-am spus toate acestea, dar ştiu că Tu ai ieşit în calea mea, aşteptându-mă atâtea zile şi ani, atâta vreme ce am irosit-o căutând iubire unde încolţeşte ura şi frumuseţe, acolo unde prinde mucegaiul, da…, Doamne, dacă eu nu te
găsesc, caută-mă Tu!