Am fost un vas ce l-aţi spart cu vorbele voastre şi doar Olarul mă mai îngrijeşte!
Fulgerătoare gânduri îmi trec prin minte, chiar dacă poate era mai bine să le las să plece. Ele totuşi se ţin scai după mine, mă cuprind ca aripile unui înger ce parcă ar vrea să mă îmbrăţişeze ca să-mi arate cât de mult mă iubeşte.
Eram în târg în urmă cu ceva vreme şi, ca peste tot unde este negoţ, fiecare comerciant îşi pune marfa cea mai bună în faţă, era un târg organizat cu ocazia unor evenimente importante ale cetăţii şi, plimbându-mă printre atâtea standuri, zăresc unul de obiecte de artizanat, cu tot felul de oale, ulcioare şi vase care mai de care mai frumos împăiate. Jos, la piciorul meşterului, popular era un vas crăpat, care nu mai reprezenta importanţă pentru nimeni, era pregătit să fie aruncat.
– Domnule dragă, îl întreb eu, ce faci cu vasul acela spart?
– Păi ce să fac, îmi răspunse bătrânul, o să-l arunc pentru că este spart, a trecut prin prea multe mâini şi nu mai este bun de nimic, aşa-i când laşi pe toţi neisprăviţii să pună mâna pe ceea ce este de preţ.
– Păi dă-mi-l mie, bătrâne, cât vrei pe el? îl întreb eu, în speranţa că nu se va mira.
– Fii serios, domnule dragă, ce să faci cu un vas spart? Nu este bun de nimic, dar dacă vrei, i-al, ţi-l dau pe gratis, nu mai are nicio valoare.
După ce-l împachetează, îi mulţumesc frumos bătrânului şi-l întreb: – Chiar crezi că nu mai poate avea nicio valoare? Văzându-mi mai departe de drum, bătrânul, săracul mă măsura din cap până în picioare, crezând că nu sunt oarecum cu toate oalele acasă.
Şi totuşi, dragii mei, oare chiar nu mai are nicio valoare, oare chiar merită aruncat la gunoi, oare asta să fie soarta unui vas în care a încăput sau pot încăpea atâtea lucruri frumoase şi care a primit atâtea mâini spre a fi admirat, oare chiar aşa puternici suntem, încât sfărâmăm tot ce-i mai nobil şi frumos?
Ştiu, doar Olarul este cel care nu renunţă la ce a creat, chiar dacă s-a spart acel vas ce putea fi o adevărată valoare în viaţa ta sau a mea sau a tuturor, ştiu, de cele mai multe ori sfărâmăm fie prin cuvinte, cele mai frumoase vase de preţ pe care Olarul le trimite în viaţa noastră, le jignim, ne batem joc de ele, aruncând cu tot felul de gunoaie ce ies din inimă, le terfelim, le murdărim ca să-şi piardă din valoare şi, în cele din urmă, le spargem ca un ultim act al urii pe care o avem în noi.
Ştiu, şi tu poate ai fost un vas, care, datorită celor pe care-i iubeşti, ai ajuns să fii aruncat la gunoi pentru că nu mai poţi fi de folos sau pentru că nu mai au nevoie de tine, folosindu-te şi atât, acum eşti părăsit şi singur, aşteptând ca măcar Olarul să nu te arunce. Cu o ultimă forţă te întorci spre ei şi le spui cât de mult îi iubeşti, iar ei râd de tine ca nişte smintiţi, arătându-ţi că nu mai însemni nimic pentru ei, datorită unui singur lucru, nu mai ai nimic să le oferi şi, deci, eşti un vas la care s-a renunţat de mult.
Este atât de trist să vezi cum tu, care la origini eşti celest şi apoi ai fost îmbrăcat în oase, carne şi piele, să ajungi asemeni dreptului Iov, părăsit nu doar de familie, ci şi de prieteni, care, în loc să te încurajeze, să te ridice, te acuză că-ţi meriţi soarta, că ăsta-i blestemul lui Dumnezeu, că meriţi să stai acolo, jos, căzut şi abandonat de toţi, oare aşa să fie? Sincer, dacă nu pot să te ridic aş prefera să stau acolo lângă tine, frate dragă, până vei prinde puteri să ne ridicăm împreună. Sincer, nu eşti mai prejos cu nimic faţă de cei ce te lovesc spre a te face ţăndări, ba dimpotrivă, Dumnezeu pe cine iubeşte, îl încearcă. Suntem toţi vase alese de care Olarul nu a uitat, îngrijindu-se ca nu cumva să ne sfărâmăm sufletul în atâtea cioburi încât să nu mai putem vedea că El este cel ce ne zideşte din nou.
Olarul a coborât până în cele mai adânci locuri ale sufletului meu şi al tău, a coborât să ne vindece, să ne mângâie suferinţele pricinuite de alţii, a coborât şi le-a spălat cu lacrimile Lui, ca noi să redevenim ceea ce am fost, nu fi trist că eşti părăsit, Olarul este lângă tine; gândeşte-te că „Olarul a făcut alt vas cum a crezut că-i mai bine să-l facă” (Ieremia XVIII, 4).
Nu vreau să crezi că eşti o nulitate pe faţa pământului şi că nu mai ai nicio valoare după ce ai fost batjocorit, înjosit, jignit, călcat în picioare, gândeşte-te că Olarul, adică Hristos, le-a trăit înaintea ta şi, de aceea, este acolo lângă tine, tu doar lasă-l să te vindece aşa cum ştie El mai bine, pentru că din gunoiul şi lepădăturile lumii şi-a ales înţelepţi, cine ştie, poate şi tu vei fi unul din aceia… lasă Olarul să te îngrijească şi nu plânge după cei ce te-au ciobit.
Paul Krizner
