În doru’ lelii

„Toţi greşim, în multe feluri”, ar suna para­frazarea unei ziceri celebre a celebrului Saul din Tars devenit apostolul lui Iisus Christos Pavel (sau Paul). Deducţia simplă din parafrază ar fi aceea că şi eu, cel care scriu, greşesc adeseori (prea adeseori, din păcate!), şi-n multe feluri. O greşeală pe care-o comit frecvent şi cu bună ştiinţă este repetarea pînă aproape de saturaţie a unor truisme, greşeală pe care-am s-o comit iarăşi chiar acum, spunînd că-n ţara asta (care nu mai e a noastră, ci a lor), se face-n doru’ lelii cam tot ce se face. Acu’ trebuie să recunosc: sînt segmente-nguste în care chiar se munceşte pe brînci, iar de plătit se plăteşte „ca la adunat de prune”, dar nu despre asta-i vorba, ci despre ce şi cum se face cu banul public şi pe banul public.
O familie cu care-s prieten a ieşit zilele trecute „pe mal”, adică pe vîrfu’ digului care stră­ju­ieşte Mureşul, la patinaj cu rolele. Tocmai fusese asfaltată creasta digului şi se putea patina excepţional. Au plecat grăbiţi şi s-au întors repede, dezumflaţi de entuziasm; ziceau că asfaltul de pe dig, abia turnat, a fost măcinat cu maşini spe­ciale ca să fie înlocuit cu alt asfalt, întrucît se turnase ori asfalt fertil, ori asfalt schweizer, aşa că răsăriseră bălării din bitum şi trotuarul sau pista sau ce-o fi aia se transforma vizibil în păşune.
De plătit a plătit primăria; ştiu şi din buzu­narele cui: din ale noastre, că n-am văzut încă primărie cu buzunare. Constat însă că s-a lucrat în doru’ lelii şi că primăria-şi va băga încă o dată mîinile-n buzunarele noastre spre-a plăti iarăşi o lucrare făcută prost şi pentru care nu va răspunde-n veci nimeni.
Pe strada pe care locuiesc (şi pe străzile din apropiere), se sapă şi se-astupă săpăturile de vreo doi ani şi jumătate. Exact pe unde s-a săpat şi s-a astupat, se revine periodic, se sparge iar, iar se-astupă, iar se sparge…, şi tot aşa…, şi tot în doru’ lelii…, şi tot pe banii noştri… Cu cinci zile-n urmă au intrat iarăşi utilajele şi muncitorii pe stradă, spre bucuria generală, spre cinstea gospodarilor urbei şi spre bunăstarea contractorilor de lucrări pe bani publici (pe naiba pu­blici, că-s ai noştri de drept, şi-ai lor de fapt).
În parcul lîngă care locuiesc se lucrează de zor, în doru’ lelii: s-au trasat alei, s-au pus borduri şi s-a turnat asfalt – dar s-au pus borduri şi-n asfaltul aleilor (că deh, şi bordurile alea trebuiau vîndute, deci cumpărate, nu?), apoi s-au săpat şanţuri pentru irigare – aşa că s-a tăiat spornic asfaltul abia turnat, apoi s-a reasfaltat şanţul rîcîit în asfaltul cald încă, apoi s-a nivelat terenul dintre aleile asfaltate (ca s-ajungă pămîntul pe asfaltul proaspăt, că-nainte de asfaltare nu se putea nici săpa, nici nivela, că n-ar mai fi fost în doru’ lelii…).
Mă-ntorc şi zic: poate că greşesc cu gîndirea, da’ ce-mi văd ochii nu-i greşeală, ci-i doru’ lelii caracteristic şi care trebuie vindecat prin stîrpire, fie punînd mîna pe muncă, fie punînd mîinile pe pari – că aproape nu se mai poate-aşa (deşi se poate – şi nu mă-nşel spunînd asta).