Cîndva, demult, pe cînd eram tînăr la trup şi la suflet curat (nici azi nu-s altfel), pe la diferite instituţii, cum ar fi de-un paregzamplu miliţia (organ cu organ, deci adeseori abuziv – însă mereu foarte eficient), sau Şantierele Naţionale ale Tineretului sau alte întreprinderi ale statului socialist (după ‘89 ale hoţilor care le-au furat ca-n jungla capitalistă), existau nişte panouri (tăblii de placaj – TEGO sau PAL), frumos văpsite şi-nchise cu geamuri curate de sticlă. În unele locuri erau cîte două asemenea instalaţii, în alte locuri era numai una, da’ mai mare şi obligatoriu împărţită-n două. Pe una, cea din stînga – cum priveai stînd cu nasu-nspre ea, scria deasupra, mare şi caligrafic: Cinste lor! Pe cealaltă – dinspre dreapta, scria la fel de caligrafic şi de mare: Nu faceţi ca ei! Pe-amîndouă panourile se expuneau vizibil fotografii – unele mai artistice, altele „mai ca la bulău”, şi fiecare fotografie era-nsoţită de un scurt text de prezentare atîrnat dedesubt. Frumoase vremi, demne şi nobile apucături!
Acum nu mai sînt astfel de panouri. M-am mirat şi m-am răsmirat de dispa­riţia acestor excelente instrumente de publicitate educaţională şi educativă, şi-am întrebat un poliţist despre fenomen. El m-a privit tîmp şi mi-a răspuns cu schepsis şi cu gura strîmbă de parc-ar fi mestecat aguridă: „Fugi bă d-acilea! N-ai de lucru? Păi dac-am mai face-aşa panouri, pentru Cinste lor! am cumpăra cheresteaua de pomană, iar pentru Nu faceţi ca ei! nu ne-ar ajunge nici bugetul ministerului pe-un secol, nici pădurile patriei – cele private şi neprivate, c-ar intra ţara-n faliment cît ai zice ticălos. Auzi la el ce-i trece prin minte: panouri şi Nu faceţi ca ei!”.
Sînt adeptul fanatic al libertăţii, însă accept adeseori constrîngeri care să-mi pună gîndirea pe făgaşul cel drept, aşa că am acceptat şi constrîngerea cu care… mă constrîngea poliţistul acela, respectiv exerciţiul de-a-mi imagina un panou cît toată ţara pe care să scrie Nu faceţi ca ei! şi care să fie populat cu-atîtea fotografii de gentlemen şi de ladies prinşi cu fofîrlica. Exerciţiul în sine (ah, tovarăşe Kant cu-al matale noumen, cum ai mai merita să te pup şi să te răspup pe tîmpla amintirii!), n-a fost dificil. Mult mai dificil a fost să trec frontierele, tot în imaginaţie, cu tăblia respectivă, că se lăţise mult peste graniţe, ca o rîie românească pornită s-acopere continentul.
Problema adevărată a-nceput cu întrebarea capitală căreia încă nu i-am aflat răspuns: cu cine să-ncep popularea panoului? Primul gînd a fost să urc sus de tot politicienii – dar m-a apucat slăbeala cînd mi-am dat seama că m-aş înhăma la o muncă de Sisif şi nu mi-ar ajunge lunga-mi viaţă să-i expun pe toţi nemernicii care, intraţi în politică precum într-un palat de lux, au transformat-o pe politică-n tîrfă şi-au prefăcut palatu-n kupleráj. Mi-am zis apoi că plagiatorii să fie sus şi primii, însă nici Hercule de-aş fi, n-aş putea-mplini asemenea muncă. Mi-au mai trecut prin minte Floriţe Boloş şi Aureli Tripa – altă muncă de ocnaş, Patrici şi Cocoşi, Triţi şi Culiţi, primari cu duiumul şi prezidenţi de consilii judeţene tot la fel, patroni mi­lionari analfabeţi şi investitori cărora le fluiera vîntu’ prin buzunare, Vîntu…, Vîntu…
Imaginea finală a fost şi este aceea a unei extraordinar de frumoase scări a valorilor, însă dezarticulată din toate încheieturile-i, şi ultimul şuierat al poliţistului aceluia-n urechea-mi a’ bleagă, deci oarecum surdă: „Aiurele taică, în România asta, dacă faci ca ei ai coşmaruri toată viaţa, pînă la o sută de ani – dar trăieşti al naibii de bine; dacă nu faci ca ei dormi liniştit, da’ mori de foame, băiete – şi nu uita: nu se mai fac panouri nici de unele, nici de altele!”.
Dragule cetitor al meu, asta-i ţara-n care trăim – o ţară-n care ticăloşii rîgîie de prea mult şi-şi rîd de noi, şi-n care noi scrîşnim din dinţi şi suduim de pomană şi stăm cu mîinile crucişe pe piept şi ne hrănim cu minciunile lor.
Aşa-i că, vorba prezidentului-marinel, trăim bine?

Recomandările redacției