Îl rog pe onoratul cititor să nu se lege chiar de la-nceput de sintagma stînguri din titlu, ci să aibă și paciența, și mizericordia de a citi mai departe, dacă nu spre-a se delecta, atunci măcar pentru a se dumiri.
Una dintre cele mai nenorocite și cumplite plăgi revărsate peste ființa umană modernă este colosal de frumoasa idee numită drepturile omului. Din nefericire, drepturile omului au fost gîndite, definite și-apoi enunțate fără minimala prevedere de-a defini și sintagma om și de-ai fixa omului și obligațiile, și responsabilitățile care-i revin. Altfel spus, s-a omis legarea respectării drepturilor de împlinirea obligațiilor și-a responsabilităților. Și mai altfel spus, nu s-a spus niciodată, nici nu se spune și probabil că nici nu se va spune vreodată că dreptul ți-l construiești tu însuți, zi de zi și ceas de ceas, fiind om, adică împlinindu-ți și obligațiile, și responsabilitățile.
În acest fel, cu aceste drepturi ale omului în brațe, s-a ajuns la situația aberantă ca emigranți și refugiați să-și impună propriile credințe, obiceiuri și legi în țările-n care-au ajuns, modificînd structura populației, și alterînd grav, aproape iremediabil, tradiții și obiceiuri locale, culturi și civilizații. În fața acestui pericol, este de înțeles ieșirea unui premier australian care le-a amintit veniților că da, aveți dreptul de-a veni la noi, vi-l recunoaștem, dar aveți și dreptul de-a pleca de-aici dacă nu vă convine de noi, așa că ori faceți ca noi, ori mergeți unde-ți vedea cu ochii.
Alte aberații scurse din drepturile omului sînt dreptul pușcăriașului la demnitate umană (și-aici vorbesc de pleava umană, nu de condamnați fie pe nedrept, fie pentru greșeli pasabile), dreptul ticălosului la respect, dreptul hoțului la onoare, dreptul oricărui nimeni de-a fi cineva sau ceva, adică dreptul la onoare și la demnitate al tuturor celor care și-au lepădat ei înșiși, de voia lor și nesiliți de nimeni, și onoarea, și demnitatea.
Ne strivesc drepturile omului și vin peste noi puhoaie de nedemni care-și răcnesc dreptul la drepturi, însă nimeni, absolut nimeni, nu sufl-o vorbă despre obligația de-a fi demn, de-a te păstra demn – și iată cetitorule c-am ajuns și la stînguri, adică acolo unde trebuia: în locu-n care tu, omule cinstit, muncitor și bun, tre’ să le respecți ticăloșilor demnitatea,  fiindcă altfel dai de dracu’, ba chiar și de tac’su.
Am spus-o de nenumărate ori și-am să repet la infinit că ader fără rezerve și cu entuziasm la ideea de drepturi, însă nu înaintea obligației de-a fi și de-a rămîne om. O fi demnitatea un drept na­tural (nu-s prea sigur de asta, dar nici  nu teoretizez acum și-aici), însă și eu am demnitate, și eu am drepturi naturale! Pe-ale mele cine le res­pectă-n afară de mine?
Mă inundă fără să vreau o senzație tot mai acută de stînguri, de pumn băgat în gură pînă-n gît, de botniță, zăbală și căluș laolaltă și deodată, de anihilare totală prin reducere la tăcere. E monstruos de-a dreptul să vezi ticăloșia (în variile-i forme), și să taci fiindcă ori ți-i beregata-nfundată, ori surzenia s-a lățit peste omenire ca o pecingine incurabilă.
Apocalipsa nu va fi prăpădul cu foc și cu pucioasă, ci cu tăcere-adîncă, cu drepturi pentru ei și cu stînguri pentru noi, și nu va fi mîntuire-atunci dacă azi stăm cu mîinile-ncrucișate pe piept în loc să luăm răul de piept, să-l izbim de toți pereții și să-l stîrpim din rădăcini.

Recomandările redacției