bocii

Când l-am întâlnit, mi-am zis că-i maramureşan: înalt, vânjos, cu mers apăsat, cu glas molcom şi-n  priviri c-o strălucire de care-mi era dor de multă vreme. Mi-a spus că-i gorjan – deci nu m-am înşelat: maramureşan din sudul ţării, dar din nordul Olteniei. N-a fost greu „să legăm vorba”; mai greu a fost s-o sfârşim.

Cine este Liviu Sevastian Bocîi?

Îmi vine să spun că nu ştiu. Adeseori mă întreb acelaşi lucru – şi-mi răspund privindu-mi viaţa de până acum: eu sunt Liviu Sevastian Bocîi, un copil din Novaci, Gorj, plecat de-acasă la şcoli înalte: liceu, politehnică… Copilul şi adolescentul şi tânărul Liviu Sevastian Bocîi a ştiut ce-i munca la ţară, dar l-a ars şi foamea de carte, de cunoaştere. Nici acum, la adâncă maturitate, nu e altfel. După liceu a urmat facultatea, la Politehnica din Timişoara, fiindcă structura modului meu de gândire este matematică. Am urcat treptele cunoaşterii metodic, fără salturi spectaculoase. Din focul acela interior care m-a îndemnat spre carte s-a născut şi plecarea mea spre catedră; sunt un om împlinit şi în măsura în care împrăştii ce ştiu celor care vor să ştie.

Aţi aflat flămânzi de cunoaştere?

Desigur, şi încă foarte mulţi. Studenţii, cei care sunt cu adevărat studenţi, sunt pentru un dascăl un fel de pacoste: te prind şi nu-ţi mai dau drumul până nu te storc de tot ce ştii.

Nu este totuşi obositor?

Este, dar când vezi că strădania ta dă roade, trece; zici că ai avut gripă şi că a trecut – şi-o iei de la capăt, de parcă ieri ai ieşit de pe băncile politehnicii. Oboseala dispare miraculos sub razele soarelui acesta care este cunoştinţa dobândită de student prin tine.

Ce politehnică are norocul de-a vă avea ca dascăl la catedră?

Nu o politehnică ci o universitate: Universitatea Aurel Vlaicu din Arad, şi nu ştiu dacă-i norocul universităţii sau norocul meu. Hai să spunem că norocul este şi acolo, şi-acolo.

Păreţi neliniştit, cumva grăbit…

Chiar sunt aşa. Mâine plec în Mexic.

Să vă urez vacanţă plăcută?

Puteţi s-o faceţi, dar nu plec în vacanţă. Am fost convocat la post.

La Universitatea Aurel Vlaicu din Mexic?

Nu; la Universidad Politécnica de Puebla – Instituto Tecnológico de Estudios Superiores de Monterrey, cea mai cotată universitate mexicană pe plan internaţional.

Vă ascult, domnule profesor, şi promit că n-am să vă întrerup prea des. Aşadar spovediţi-vă!

Sunt profesor visitante (visiting professor), la această instituţie de învăţământ superior din Mexic, printr-o bursă câştigată prin concurs. Am predat în anul universitar precedent mecatronică, dinamică şi sisteme de calitate. Acum m-au rechemat pentru a pune la punct viitorul an universitar – şi acolo nu se acceptă nici cel mai mic semnal de indisciplină. Aşa ar trebui să fie şi la noi.

Predau într-o „mare” de 12.000 de studenţi la programe de licenţă, masterat şi doctorat, şi 3.600 de cadre didactice şi auxiliare, într-un sistem extraordinar de bine structurat. În domeniul ştiinţelor, spre exemplu, durata studiilor este de zece semestre, adică cinci ani, cum era la noi înaintea adoptării sistemului Bologna. Sistemul este axat în totalitate pe student: el este ţinta, iar viitorul lui ca specialist este scopul în slujba căruia se mobilizează toate resursele. Desigur că studentul trebuie „să ţină pasul” cu aceste eforturi, dar n-am văzut până acum nici un rateu.

Cum „vă văd” studenţii?

Ca pe un om care-i respectă şi care, tocmai fiindcă îi respectă, este foarte exigent. Sunt într-adevăr foarte exigent, însă nu rigid. Cred că afluenţa foarte mare de studenţi la aşanumitele consultaţii (asesorías), este o dovadă în sprijinul celor pe care le afirm.

Ca dascăl român în ţară străină, cum vi se pare că sunt văzuţi românii „din afară”?

Am să vă spun o întâmplare semnificativă şi în direcţia exigenţei mele, şi în direcţia întrebării. O studentă din India, cu o inteligenţă absolut fabuloasă dar care miza prea mult pe darul acesta natural şi foarte puţin pe efort, m-a întrebat odată care este cauza pentru care niciodată nu i-am acordat calificativul maxim – cele 100 de puncte. I-am spus cu sinceritate că tocmai aceasta e cauza: faptul că refuză efortul în ideea că inteligenţa va rezolva tot – şi nu-i deloc aşa. Răspunsul ei m-a uluit şi m-a încântat totodată: mi-a spus că această atitudine a mea îi confirmă ei valoarea extraordinară a profesorilor români. „Am avut în liceu, la Madras, un profesor de matematică român. Datorită lui m-am îndrăgostit de matematică. Şi el era, ca şi dumneavoastră, de o exigenţă intratabilă. Vă promit că vă voi urma exemplele. N-am să-l dezamăgesc nici pe profesorul meu român de matematică, nici pe profesorul meu român de mecatronică!”. Bineînţeles că pe moment am rămas fără grai, dar m-a încercat şi un sentiment de mândrie pe care nu l-am cunoscut până atunci. Ştiţi cum este să fii mândru că tu, profesor universitar şi român, nu eşti mai prejos în aprecierile unei studente decât profesorul acela de matematică şi român de la liceul din Madras? Este extraordinar!

Cum vi se pare ţara numită Mexic?

Frumoasă. Orice ţară este frumoasă. Toate ţările lumii sunt frumoase. Avem norocul de-a locui pe o planetă miraculos de frumoasă. Păcat că o distrugem! Revenind, ţara nici nu se numeşte Mexic, ci Statele Unite Mexicane. Sunt peste 120 de milioane de locuitori într-o structură etnică de 56 de grupuri vorbind 75 de limbi plus spaniola oficială. Din acest punct de vedere Mexicul relevă celui interesat sensurile adevărate şi profunde a două noţiuni: cea de interculturalitate şi cea de multiculturalitate. V-aş vorbi şi despre excepţionala istorie precolumbiană a ţării, şi despre cultura precolumbiană, despre tradiţii, despre port, despre gastronomie, dar ar fi atât de multe de spus încât s-ar încheia semestrul şi mi-aş pierde postul. Putem lăsa pe altădată?!?

Desigur, numai să nu-mi refuzaţi această altădată!

Promit pe cuvânt de gorjan că nu-am să vă refuz!

Bănuiesc eu că sunteţi la prima experienţă în afara ţării…

Bănuiţi greşit; am fost invitat şi am conferenţiat la Universitatea din Zaragoza şi la Universitatea din Bilbao în condiţiile în care aceste două universităţi invită destul de rar conferenţiari din afară. De fapt, orice universitate care se respectă nu invită decât valori. Să ştiţi că şi profesorii de la universităţi străine sunt mândri când sunt invitaţi de universităţi din afara ţării lor. Este o realitate care nu trebuie negată, ci afirmată răspicat: valoarea te propulsează ca un veritabil motor (asta fiindcă tot predau eu mecatronică şi dinamică). Modestia e frumoasă, dar afirmarea şi confirmarea valorii nu are nimic de-a face cu modestia. Orice valoare are ca fundament un volum uriaş de muncă, de studiu, mii de nopţi nedormite, sute de situaţii în care-ţi spui „nu mai pot” şi cu toate astea o iei de la capăt. Vedeţi dumneavoastră, vă spuneam că adolescentul şi tânărul Liviu Sevastian Bocîi, ba chiar şi copilul acela, au ştiut ce înseamnă munca. Ştiu şi acum asta, ba chiar mult mai bine. Diferenţa este că acum nu mai sunt cel din Novaci – dar greşeala de-a mă considera altceva decât un truditor n-am făcut-o şi n-am s-o fac vreodată. Acum trudesc tot muncă de ţăran: desţelenesc minţile studenţilor şi-i învăţ să cultive pe acest teren firav şi nevăzut o plantă fragilă numită cunoaştere. Reţineţi: eu nu cultiv, ci îi învăţ pe studenţi să cultive singuri. Din când în când îi evaluez şi le dau note. Ei mă evaluează zilnic, şi tot zilnic îmi dau note. Depind de notele pe care mi le dau. Străduiesc să iau note bune – şi până acum am reuşit. Sper să reuşesc şi de-acum înainte; fac eforturi în această direcţie.

Pentru gorjanul care sunteţi, este Mexic acasă?

Şi da, şi nu. Este acasă pentru că sunt pământean, sunt cetăţean al lumii. Nu – fiindcă am rădăcini adânci acasă, în Gorj. Oriunde m-ar purta drumurile vieţii, mă vor purta ca român, cu acasa în România.

Dacă n-ar fi profesor de mecatronică şi dinamică, ce-ar vrea să fie Liviu Sevastian Bocîi?

Inginer, adică exact ceea ce sunt.

Adică n-aveţi nici o altă pasiune?

Am eu mai multe pasiuni, dar ingineria mi-a fost şi mi-a rămas vocaţie. Am convingerea că m-am născut pentru a fi inginer. Că sunt şi dascăl „e o întâmplare a fiinţei mele”, cum spunea alt oltean, Marin Sorescu. Îmi împlinesc destinul de inginer şi cel de dascăl cu aceeaşi ardoare cu care-şi împlineşte destinul un poet – care este un inginer al imaginaţiei.

Vă veţi întoarce acasă?

Mă aşteaptă ţara, Gorjul meu natal, Aradul în care, iată, am început a prinde rădăcini, Universitatea Aurel Vlaicu şi studenţii de aici…

În arşiţa zilei de vară, Liviu Sevastian Bocîi, maramureşan al sudului din Novacii Gorjului, inginer de formaţie şi profesor de mecatronică şi dinamică din vocaţie, doctor în ştiinţa pe care o stăpâneşte în cele mai mici amănunte, s-a ridicat, mi-a strâns mâna bărbăteşte şi-a plecat. I-am urat drum bun şi mi-a mulţumit, dar nu ne-am spus la revedere.

V-aştept acasă, domnule profesor, în Gorj sau în Arad sau în Maramureş, dar să veniţi cu laurii universităţii mexicane pe frunte, ca să fiu şi eu mândru că-s român, asemeni dumneavoastră!

Recomandările redacției