În Sfânta Liturghie din Duminica a III-a din Postul Mare la Mănăstirea Hodoș Bodrog, precum și la fiecare catedrală și biserică ortodoxă, L-am adorat și lăudat pe Domnul Iisus Hristos, deoarece cu Sfânta Sa Cruce a mântuit lumea. Cu moartea și învierea Sa a deschis larg porțile Cerului și ne-a pregătit un loc, pentru ca nouă, cei care Îl urmăm, asumându-ne Crucea Sa, să ne fie dăruit să participăm la Slava luminii Sale necreate. Centrul celebrării liturgice din această Duminică este Crucea lui Hristos. Sfânta Mănăstire Bodrog a primit nenumărați pelerini la Sfânta Liturghie, celebrată de un sobor de preoți și diaconi, în frunte cu Părinte Grigorie Timiș, starețul acestui sfânt locaș istoric, martor milenar la atâtea pagini de ctitorie spirituală și românească. Între preoții slujitori s-au numărat Părintele Arhimandrit Nestor Iovan, ctitorul contemporan al acestei lavre monahale și Părintele Protosinghel Nicolae Tang, lector universitar la Facultatea de Teologie din Arad.
Nădejdea evanghelică fără limite
Textele imografic-liturgice din această zi ne arată că tocmai din cauza Celui care a fost înăl­țat pe Cruce pentru mântuirea noastră, Crucea reprezintă triumful definitiv al iubirii lui Dumnezeu asupra tuturor relelor lumii. Lemnul Crucii a devenit instrumentul mântuirii noastre, întocmai cum pomul din care a fost luat a dat origine căderii strămoșilor noștri. Suferința și moartea, care erau consecințe ale păcatului, au devenit mijlocul însuși prin care păcatul a fost învins. Mielul inocent a fost jertfit pe altarul Crucii, și totuși din jertfirea jerfei a izvorât o viață nouă: puterea celui rău a fost distrusă de către puterea iubirii care se sacrifică pe Sine. De aceea, Crucea este cel mai mare și mai misterios lucru din ceea poate apărea la prima vedere. Fără îndoială, crucea în antichitatea romană era un instrument de tortură, de suferință și de înfrângere, dar, în același timp, Crucea lui Hristos exprimă completa transformare, biruința definitivă asupra acestor rele, și aceasta îl face simbolul cel mai elocvent al speranței pe care lumea l-a văzut vreodată. Vorbește tuturor celor care suferă – cei asupriți, bolnavi, săraci, marginalizați, prigoniți, victime ale violenței – și le oferă nădejdea evanghelică că Dumnezeu poate să transforme suferința lor în bucurie, izolarea lor în comuniune, moartea lor în viață. Oferă nădejdea evanghelică fără limite lumii noastre decăzute.
Iată de ce lumea are nevoie de Cruce. Ea nu este pur și simplu un simbol privat de devoți­une, nu este un semn distinctiv de apartenență la vreun grup în interiorul societății, și semnificația Sa cea mai profundă nu are nimic de a face cu impunerea persuasivă a unui crez sau a unei filozofii. Vorbește despre nădejde, vorbește despre iubire, vorbește despre biruința non violenței asupra asupririi, vorbește despre Dumnezeu care îi ridică pe cei smeriți, care dă putere celor slabi, care face să fie depășite diviziunile, și ura să fie învinsă cu iubire. O lume fără Cruce ar fi o lume fără nădejde, o lume în care duritatea, manipularea, violența, tortura și brutalitatea s-ar dezlănțui, cel slab ar fi exploatat și aviditatea ar avea ultimul cuvânt. Inumanitatea omului față de om s-ar manifesta în multe feluri, poate și mai oribile, și nu ar exista cuvântul „sfârșit” la cercul malefic al urii, disprețului și violenței. Numai Crucea îi pune capăt. În timp ce nici o putere sau funcție pământească nu poate să ne salveze de consecințele păcatului nostru, și nici o autoritate istorică nu poate să înfrângă nedrep­tatea încă de la izvorul ei, totuși intervenția proniatoare și salvatoare a Dumnezeului nostru milostiv a transformat realitatea păcatului și a morții în opusul ei. Acest lucru îl celebrăm atunci când dăm mărire Crucii Mântuitorului. Pe bună dreptate sfântul Andrei Cretanul descrie Crucea ca și „cea mai nobilă și preți­oasă dintre toate lucrurile de pe pământ […], deoarece în Ea și prin Ea și pentru Ea întreaga bogăție a mântuirii noastre a fost acumulată și restituită nouă” (Oratio X, PG 97, 1018-1019).
Arhim. Teofan Mada

Recomandările redacției