În Duminica a IV-a din Postul Mare, la Mănăstirea Hodoș Bodrog, nenumărați pelerini au participat la Sfânta Liturghie celebrată de un sobor de preoți și diaconi, în frunte cu Părintele Grigorie Timiș, starețul acestui așezământ monahal, martor milenar la atâtea pagini de istorie, cultură și spiritualitate ortodoxă. Între preoții slujitori s-au numărat și Părintele Arhimandrit Nestor Iovan, ctitor al „timpurilor mai noi” din acestă lavră de spiritualitate românească, care, împreună și în colaborare cu Înaltpreasfințitul Părinte Timotei, au dat o nouă imagine de înnoire duhovnicească și slujire liturgică comunității de la Bodrog, în viața contemporană arădeană.
Duminica Sfântului Ioan Scărarul a fost un binecuvântat prilej pentru monahi și creștini de a reflecta la modelul de sfințenie al starețului din Sinai, chemarea la sfințenie fiind pentru toți un imperativ și trebuie primită de la Domnul cu duh de credință. Vorbind despre sfinți în cursul istoriei Bisericii, ne gândim și la atâția frați ai noștri care au trăit viața lor creștină în plinătatea credinței și a iubirii printr-o existență simplă și tainică. Cu siguranță, între aceștia, sunt mulți dintre contemporanii, prietenii și cunoscuții noștri. Sfântul Ioan Scărarul a dobândit influenţă în istoria spiritualității creștine, deoarece a exprimat o experienţă a veşniciei, semnificativă pentru toate timpurile. „Experienţa veşniciei” a fost una şi aceeaşi cu experienţa scriitorului, cu propria lui existenţă ascetică. Scriind din experienţa lui, precum şi din împărtăşirea experienţei marilor Părinţi, Sfântul Ioan Scărarul se defineşte ca un mare scriitor.
Este plin de compasiune şi libertate dar, în acelaşi timp, experienţa lui este o judecată. Compasiunea şi judecata sunt foarte apropiate, sunt înrădăcinate în iubire; el însuşi a trecut prin dificultăţile pe care cititorii lui le vor întâmpina în urcarea Scării. Sfântul Ioan a plecat de jos (de fapt, de la temeiuri) şi de aceea pentru el iluminarea nu va fi găsită în extazieri, ci în sme­renie, asceză şi dragoste. Prin aceasta se evidenţiază rolul unui monah care a plecat din societate nu pentru a se îndepărta el însuşi de ea, ci pentru a construi, prin virtute şi har (și nu prin patimi ce urâțesc omul), o punte de legătură între umanitate şi Dumnezeu. Nu caută experienţe sau viziuni ale luminii, nici nu face din asceză sau rugăciune un scop în sine, ci întâi de toate ceea ce caută şi ne propune el este viaţa pentru şi în Dumnezeu.
Arhim. Teofan Mada

Recomandările redacției