Parcă nu se mai sfârşeşte repetarea istoriei şi, cu siguranţă, în spaţiul nostru mioritic nu va avea finalitate. În ultima vreme înţeleg tot mai bine gândirea balcanică a unora de la care te aştepţi la un gram de inteligenţă, dar nici vorbă de aşa ceva. În urmă cu două milenii, un grup religios politic din Iudeea, şi anume fariseii, au primit o palmă, la figurat vorbind, pe obrazul lor gros şi sleios. În ce context? Păi haideţi să vedem.

Venise la Mântuitorul o femeie păcătoasă, desfrânată, fugărită de unii iudei (evrei) care ţineau atât de mult la lege, încât vroiau să o omoare cu pietre. În acel moment, Hristos trasează cu degetul o linie pe pământul nisipos, spunând: „Dacă este cineva fără păcat, să arunce primul cu piatra” (Ioan VIII, 7), singurul dintre toţi cei ce se aflau acolo şi care era fără păcat, era chiar El, însă nu a făcut-o, iar ceilalţi, ruşinaţi, au lăsat pietrele şi au plecat. Pesemne că unii dintre ei o cunoşteau mai îndeaproape pe acea femeie. Şi, uite aşa Hristos a salvat un om, ba, mai mult decât atât, a îndreptat un suflet păcătos.

Azi, tot mai mulţi avem buzunarele pline cu pietre, poate chiar şi vreo doi bolovani în geantă, că poate, poate prindem pe unul care a călcat strâmb şi poate avem ocazia de a-l condamna la moarte, omorându-l cu pietrele noastre. Şi totuşi, suntem creştini, iar cea mai mare poruncă este să iubeşti şi să ierţi. Păi, atunci ce caută pietrele în buzunarele noastre? Pentru cine le ţinem, când, de fapt, nici nu ar trebui să le purtăm?

Acuzăm pe oricine de orice, batjocorim, râdem cu un surâs viclean, ponegrim pe toţi, despre nimeni nu avem măcar o părere bună, trăim cu senzaţia că le ştim pe toate şi dacă nu ne convine faţa cuiva că, vezi Doamne, este mai sociabil şi amabil, îl terfelim în cele mai josnice moduri, într-un cuvânt, dăm dovadă că suntem balcanici, răutăcioşi şi invidioşi. Ca să nu mai vorbim de falsitate, că ţinem la unul sau altul atâta timp cât ne sunt de folos, ca mai apoi să îi aruncăm ca pe o măsea stricată. Şi parcă nu ar fi îndeajuns că tot ce este bun la noi devine rău sau prost, L-am făcut şi pe Dumnezeu balcanic sau, cel puţin, aşa credem noi. L-am pus să arunce cu anateme şi blesteme după bunul nostru plac, L-am făcut slugă a cererilor noastre demonice, L-am pus să trăsnească în nu ştiu ce casă sau om, că, vezi Doamne, sunt nedreptăţit, să usuce mâinile şi picioarele nu ştiu cărei băbuţe care ţi-a zis că nu este frumos să arunci cojile de seminţe pe jos, să-l orbească pe nu ştiu cine şi să îl mănânce boala pe Cutărescu pentru că m-a mustrat. Deci l-am făcut pe Dumnezeu un fel de executant al ideilor noastre balcanice. Păi, oameni buni, voi chiar credeţi că Dumnezeu ascultă toate aceste tâmpenii, satisfăcându-ne nouă setea de răzbunare? Credeţi că răul altuia, adică omorârea cu pietre, este caracteristică creştinismului? Chiar dacă unii dintre noi se poartă prin biserici în zi de duminică sau sărbătoare, nu cred că dintr-o convingere lăuntrică, ci mai degrabă să fie văzuţi de norod, făcându-şi o oarecare popularitate înainte de alegeri. Şi după ce ies de acolo, nu încetează să se jignească reciproc. Păi, cum aşa? Azi cu Dumnezeu şi mâine cu diavolul, azi cu iubirea şi mâine cu piatra în mâini? Desigur pare un paradox, şi totuşi, se întâmplă, sigur fiind că mulţi dintre noi am trecut prin aceste experienţe neplăcute, văzând cum omul vrea să devină dumnezeu, iar pe Dumnezeu să îl facă un simplu curier ce duce blesteme şi pedepse la uşa celui învinuit. Oare cât va mai răbda Dumnezeu această micime a gândirii umane, El care a venit în lume pentru toţi şi, mai cu seamă, pentru păcătoşi, ca să îi îndrepte şi să le arate că frumuseţea vieţii nu constă în a urî, ci în a ierta şi a iubi pe fiecare aşa cum este el. Oare cât vom mai trăi cu această iubire balcanică în care credem noi că avem libertatea şi dreptul de a judeca pe alţii fără a avea măcar o clipă gândul că şi noi suntem păcătoşi? Sincer, uneori chiar îmi vine să strig să se oprească Pământul pentru că vreau să cobor!

Paul Krizner

Recomandările redacției