Educaţie, sănătate, credinţă

Am încheiat o etapă importantă din ciclul nostru de viaţă, determinantă pentru următorii 5, 7, 10 ani. Subliniez aceste intervale de timp deoarece ne vom alege preşedintele pe cinci ani, poate chiar pe zece, dar avem şi acest ciclu european de şapte ani, după cum calculează Europa intervalurile de finanţare. Aici şi acum putem să ne decidem viitorul, chiar dacă nu e o decizie constantă şi concretă, ci măcar un vector pentru următoarea perioadă de timp.
Ieri (puneţi acest ieri oriunde în perioada de dinainte de primul tur de scrutin), m-am consultat cu un om al oamenilor. Adică, pe scurt vorbind, cu un taximetrist care reprezintă un puls al celor care efectiv trăiesc în România. Acesta, un om cărunt, care stăpânea ceea ce spunea într-un mod mult mai coerent decât majoritatea politicienilor de conjunctură, a reliefat clar profilul politicienilor care pot conduce o ţară: educaţie, sănătate, credinţă.
De fapt, respectivul aducea ca argument tocmai nerezolvarea problemelor care râcâie România. O educaţie precară duce la o posibi­litate de manipulare mult mai la îndemână. Cu cât avem un electorat mai cultivat, mai emancipat, cu atât acel electorat – cum e el – poate discerne între bine şi rău, între un proiect sau altul, între o doctrină sau alta, între o viziune sau cealaltă. Educaţia, ţinută în lesă, îi ajută pe manipulanţi şi îi subjugă, în aceeaşi măsură, pe manipulaţi, totul sub o umbrelă a echidistanţei statale.
Sănătatea, ca vector de stabilitate a unei societăţi, reprezintă o altă unitate de măsură prin care putem cântări actuala societate. Nu faptul că suntem o societate bolnavă prin exprimare şi gândire, ci cu atât mai mult că suntem o societate dependentă de farmacii. Trei din zece reclame ne aduc în vedere importanţa unităţilor farmaceutice fără a ne consulta ca naţie cât de bolnavi suntem. Nu suntem o naţie bolnavă, ci, aidoma personajelor lui Moliere, avem tendinţa de bolnavi închipuiţi, dar totuşi ni se impune „pecetea” acelor medicamente care fie ne salvează viaţa, fie ni se promite o viaţă mai liniştită. La fel ca la educaţie, ni se oferă o formă de viaţă mai accesibilă, mai simpatic-politică, de fapt mai costisitoare.
A treia parte, cea a credinţei, de fapt demitizează tot ceea ce ar putea crea social o înţelegere între oameni. Nu ni se mai expune credinţa ca stare ecleziastică, ci ni se induce faptul că doar noi contăm, ca persoană pu­blică, cu egoismul de rigoare. În timp, de fapt, ca să repetăm, ar fi o anticoagulare a unor forţe civice, sociale, pentru a nu crea o alternativă la actualul sistem statal. Domnul care prin voia sorţii mi-a fost conducător auto preţ de douăzeci de minute a sintetizat foarte bine tumorile societăţii pe care cu atâta „măiestrie” politicienii noştri le exploatează în detrimentul poporului român.
N-aş vrea să creionez un vector, dar faptul că un taximetrist dă lecţii de viaţă, de perspectivă, ar trebui să dea de gândit celor care ne spun zilnic cât de frumoasă e viaţa şi, dacă un taximetrist a „prins” slăbiciunile evidente ale clasei politice – educaţia, sănătatea şi credinţa-, înseamnă că acei analişti, politicieni sau observatori de conjunctură trebuiau să sublinieze din timp aceste slăbiciuni. Dacă nu le-au subliniat, concluzia clară e că sunt complici la subjugarea verbală a oamenilor prin mesaje politice.