Udrea and meÎntotdeauna am avut un sentiment de melancolie pentru oamenii puternici, intangibili, plini de forţă şi înconjuraţi de lux care în timpul decăderii lor ajung să fie blamaţi şi scuipaţi fără nici un fel de scrupule de către aceeaşi oameni care în trecut nu mai conteneau să se gudure pe lângă ei, ridicându-le tot soiul de osanale. Am în minte imaginea unui episod din timpul Revoluţiei: oamenii, eliberaţi de sub jugul comunist, chiuiau de fericire în timp ce mărşăluiau pe o stradă undeva prin Timişoara. În drumul lor, revoluţionarii au dat peste o maşină care staţiona şi care avea pe bord poza lui Ceauşescu. Cu o tâmpă mimică a feţei, cei care treceau pe acolo scuipau cu mult onor şi dispreţ poza dictatorului. Imaginea m-a oripilat, gândindu-mă în primul rând la ceea ce ar putea fi în sufletul copiilor lui Ceauşescu, foarte probabil să fi văzut acele imagini.

Apoi îmi aduc aminte de sfârşitul lui Muammar al-Gaddafi, conducătorul libian, care plin de răni şi sângerând, mai mult mort decât viu, era transformat în păpuşa revoluţionarilor care se distrau introducându-i, în repetate rânduri, un baston imens în anus şi târându-l pe jos sute de metri, călcându-i trupul suferind în picioare.

Aceeaşi slăbiciune am simţit-o şi pentru Saddam Hussein atunci când a fost spânzurat, după ce a stat ascuns o lungă perioadă într-o groapă din apropierea oraşului său natal din Irak.

Comparaţia cu Elena Udrea poate părea una exagerată, însă şi ea a avut partea ei de glorie, de fast într-o Românie săracă, toată lumea roia în jurul ei în speranţa vreunei „firimituri“, îi căuta atenţia, privirea… Femeile nu puteau decât să privească cu jind la vestimentaţia ei, poşetele sau coafurile simandicoase. Momentele de glorie au ajuns la apus, iar acum fiecare se întrece în ponegrirea ei. Şi din nou pe mine mă încearcă sentimentul de lehamite faţă de cei care o defăimează. Este acelaşi sentiment pe care îl aveam faţă de ei atunci când nu mai conteneau cu slăvirile faţă de aceeaşi persoană.

Televiziunile se întrec în emisiuni care să o hulească mai abitir pe femeia care nu demult era intervievată în studiourile lor. Atitudinea faţă de femeie defineşte un caracter, ori din ce-am văzut la televizor în ultima vreme lipseşte cu desăvârşire. Am înlocuit-o pe Elena Udrea cu formatori de opinie care îşi permit să facă pe moraliştii, uitând cine sunt ei de fapt. Floriana Jucan, cea care a profitat din plin de averea unui ambasador elveţian de la Bucureşti, distrugându-i apoi familia şi cariera, şi care nu ajunge nici la degetul mic chiar şi al celei pe care o incrimina, s-a trezit să vorbească despre „lipsa de valoare a Elenei Udrea“.

Nu sunt un fan al Elenei Udrea şi cu atât mai mult nici un votant al ei. Îi consider însă mai vrednici de dispreţul public pe cei care aşteaptă acum să o vadă în cătuşe, închisă pe viaţă, lovită cu pietre sau omorâtă în bătaie. Elena îşi merită soarta, să fie închisă pentru ceea ce a făcut, să facă puşcărie din partea mea, dar să nu uităm să o privim totuşi, chiar şi pe ea, asemenea unui om.

 

Recomandările redacției