Epilog? Nici o nădejde!

Mărturisesc: am cetit întotdeauna şi cetesc şi-acum de-a-ndoaselea. Nu-mi plac prefeţele, cu-atît mai puţin zisul „Cuvînt înainte”, aşa că m-am juruit să scriu o carte pe care s-o-nchei cu un „Cuvînt înapoi”. Juruinţa a rămas, putirinţă este, da-i mare lenea şi deasă lehamitea, aşa că-mi spun în barbă (eu fiind spîn): „N-am tragere…”.
Cetirea mea aiurea se vădea şi se vădeşte în deschiderea cărţii la sfîrşitul ei, după ce mai întîi „am topit dintr-o privire” cotorul – adică titlul şi numele autorului. Aşa-s făcut eu: dacă sfîrşitul „mă prinde”, nu mai las obiectul din mînă pînă nu-i gata.
Ca orice patimă care se respectă, patima epilogurilor mi s-a tot lungit şi lăţit de-a lungul vremii, aşa că nici nu-ncepeam bine ceva, că-mi şi zbura gîndul la ce-o fi şi cum o fi cînd oi termina.
Mi-au cetit urechile o ştire aşa…, fugitiv, că nu prea am timp de pierdut cu prostiile: cică Danemarca vrea scut american să-i apere Elsinorul. Normal, ruşii au cîrîit scurt: cine are scut american la piept, devine ţinta lor. Firesc, americanii au sărit în sus pînă-n stratosferă, că să n-ameninţe ruşii pe nimeni, că nu-i democratic, şi că scutu-i doar o inofensivă jucărie defensivă…, mă rog, minciuni americăneşti pentru adormit ţînci cu suzete-n dinţi şi cu gadgete-n braţe. Doamne, mult mai pot minţi americanii, şi-adînc de tot… Nu că n-ar minţi ruşii, sau nemţii, sau francezii, sau englezii, dar ca americanii n-a mai minţit nimeni pîn-acum, şi-i greu de crezut că-i va întrece cineva vreodată.
După mica zarvă danezo-ruso-americană, s-a trezit ministerul român de externe să deie din gură întru apărarea vikingilor, a americanilor şi a democraţiei. Scurta logoree românească a avut efectul scontat, adică n-a băgat-o nimeni în seamă. De nervi, guvernul a anunţat că renunţă la gazele importate din Rusia – adică cam cît consumă-ntr-o juma’ de zi Sankt Petersburgul (fost şi viitor Leningrad).
Am dat fuga la capătul ştirii ca să-i aflu epilogul, şi m-a umflat rîsu-plînsu’ (vorba lui Nichita): n-avea! Drept urmare, m-am întrebat ca tot românul imparţial: oare nu putea ministrul român să doarmă mai departe? Oare chiar crede că ţine cont cineva de bicepşii rahitici pe care şi-i încordează din cînd în cînd România? Oare nimeni nu vede că-i ridicol şi periculos să te-ncontrezi cu vecinii stînd atîrnat cu dinţii de ugerul potent al „Marelui licurici” (citat din fost mus ajuns prezident de neam şi ţară)? E chiar imposibil de priceput că România a ajuns sluga Americii în războiul ei de-a desfiinţa Rusia, că pentru americani, ca şi pentru europeni şi pentru ruşi, ţara asta nu-i decît o vacă de muls pînă ne-or ieşi ochii din orbite?
Aproape epilog: cu ce-i mai demnă slugăreala „spre vest” decît cea „spre est”?
Epilog: după 12 ani de „stat sub ruşi”, comuniştii au început derusificarea-n 1956, sub Dej, şi-au încheiat-o-n alţi 12, în 1968, sub Ceauşescu. Sub bocancii americanilor ne-am plecat grumazurile acu’ 25 de ani; de-atunci nu ne-am mai îndreptat şalele, nici speranţe c-o vom face vreodată nu-s. Ăsta da epilog – fără nici o speranţă!