Relativ recent, într-un eseu intitulat „Epoca sentimentelor”, Russell Kirk și-a aprofundat raționamentele despre criza imaginației morale. În acest eseu surprinzător, el avansează ideea că Epoca Discuției, care s-a dezvoltat din Iluminism și a reprezentat semnul distinctiv al modernității, s-a sfârșit. Intrăm acum într-o nouă eră a civilizației, opinează Kirk, în care sentimentele domnesc – într-adevăr, intrăm în Epoca Sentimentelor. Această schimbare spectaculoasă a paradigmelor rațiunii și sensibilității necesită noi strategii culturale pentru alimentarea imaginației morale. Kirk descrie fără ocolișuri cursul evenimentelor: Epoca Discuției, care în anumite locuri aproape a divinizat rațiunea analitică și discursivă, nu a fost exact ceea ce pretindea a fi. Dacă a început cu suflete temerare precum Addison și Steele, Pope și Dryden, Hume și Smith și, desigur, Edmund Burke, ea a decăzut în utilitarismul împietrit și sărăcit al lui Bentham, în egalitarismul lui Mill și în pragmatismul lui Dewey. De aceea, Kirk nu îi deplânge prea mult dispariția. El mărturisește: cred că am lămurit faptul că sunt târât cu forța, lovind din picioare și strigând în Epoca Sentimentelor. E suficient de dureros să fii guvernat de rațiunea altor oameni, fără a fi guvernat de sentimentele lor.
Kirk decide să găsească aspectele pozitive ale situației și nici măcar în ultimii săi ani, optimismul cu privire la omenire nu s-a clătinat. Astfel, el își propune să înțeleagă Epoca Sentimentelor pentru a cizela o imaginație morală care să poată transforma și mântui timpurile noastre. El definește sentimentul ca un răspuns uman către lume, care se află undeva între gândire și simțire. Dar el nu este numai simțire. Și e mai mult decât pura senzație sau emoție. „În vreme ce conține prea multă simțire pentru a fi simplă gândire”, sentimentul participă la gândire și „are o mare influență asupra voinței”. Kirk îi amintește cititorului că pentru „David Hume și Adam Smith, sentimentele exercită o putere mai mare și sunt călăuze mai bune decât rațiunea – deși Hume remarcă în „Principiile moralei” că sentimentul și rațiunea coincid adesea”. Kirk concluzionează: „Cred că am putea spune că pentru Hume și Smith, un sentiment puternic este sinonim cu o convingere emoționantă”. Este o apreciere importantă și un indiciu valoros pentru rezolvarea enigmei care este Epoca Sentimentelor. Russell Kirk a înțeles că sentimentele și imaginația se află într-o legătură destul de strânsă, iar calitatea imaginilor pe care le înmagazinează memoria influențează puternic modul în care sentimentul îi mișcă pe oameni, fie pentru a înălța, fie pentru a degrada viața. În anii maturității, Kirk le-a amintit cititorilor și ascultătorilor săi tot mai des de mentorul său filozofic, T.S. Eliot. Căci și Eliot a identificat această trecere a civilizației noastre de la Epoca Discuției la Epoca Sentimentelor. Eliot a înțeles că, în tranziție, există un mare pericol de declin, ca și o posibilitate marcată de a primi îndurarea și mântuirea. Eliot însuși a fost printre primii post-moderniști, dar având o înclinație religioasă. În „Cântecul de dragoste al lui J. Alfred Prufock”, „Tărâmul pustiu” și „Patru cvartete”, Eliot a arătat că civilizația noastră e sfărâmată și că cioburile și fragmentele ei sunt împrăștiate pe drumurile pe care umblăm. Unii dintre contemporanii noștri se împiedică de un ciob și cred că este întregul. Alții caută febrili prin fragmente sperând că unul sau altul le va aduce liniștea sau plăcerea. Iar alții încearcă să ne convingă că ce s-a sfărâmat poate fi lipit înapoi, ca și Hopa-Mitică, cum a fost înainte.
Arhim. Teofan Mada
